C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Două întrebări pentru decreței și tefelei

Competiția pentru putere. Tineri vs bătrîni



De regulă, puterea într-o societate e deținută de generațiile mai în vîrstă. Atît pentru că dețin mai multe resurse materiale și relaționale, acumulate în timp, cît și datorită participării politice mai disciplinate – așa-zisul “vot al bătrînilor”.

În schimb, vocea mai puternică în societate o au generațiile tinere, îndeosebi vocea de protest.

Există astfel mereu o tensiune între resursele materiale, aflate preponderent în posesia generațiilor mai în vîrstă, și resursele de comunicare și de acțiune socială, aflate preponderent în posesia generațiilor mai tinere.

Comunicarea și acțiunea socială perseverente se cristalizează de regulă în ideologii și în instituții prin care se gestionează competiția intergenerațională pentru putere socială, competiție ce de cele mai multe ori este purtată de manieră conflictuală.

Asfel, generațiile tinere reușesc să compenseze în mare măsură handicapul de resurse (bani, proprietăți, relații) de care beneficiază generațiile mai în vîrstă și să se așeze ca partener relativ egal la masa negocierii sociale inter-generaționale.

Rezultanta acestei continue negocieri o reprezintă drumul pe care o apucă societatea, în ansamblu.

Analogia șoferului. Cei doi șoferi aflați la volan

Schimbarea socială poate fi înțeleasă printr-o analogie vizuală. Orice analogie este inevitabil limitativă. Însă dacă e gestionată cu grijă, analogia ajută, e puternică și expresivă.

De multe ori, analogiile vizuale funcționează cel mai bine, căci sîntem construiți biologic să reacționăm preponderent la stimulii vizuali. Așa sîntem construiți: sîntem primate, nu lilieci sau balene.

Pentru discuția noastră vă propun analogia vizuală a condusului unei mașini.

Șoferul, cînd vede că mașina nu merge unde dorește el, încearcă să-i schimbe direcția. Trage de volan în direcția opusă, dorind să readucă mașina pe drumul pe care îl dorește, cel pe care în mintea sa îl definește ca fiind “drumul cel bun”.

În consecință, ținând cont de cele discutate mai sus, vă rog să vă imaginați că la volanul mașinii numită România nu sînt cei de la conducere, ci oamenii simpli, populația, cetățenii, masele mari de oameni ai muncii, cum ar fi spus limbajul de lemn al propagandei comuniste.

Aceștia se agregă în două grupuri mari: cei care vor ca mașina numită România să meargă așa cum mergea și pînă acum și cei care își doresc schimbarea.

Avem asftel doi șoferi, care trag de multe ori invers de volan. Avem generația în vîrstă, care a tras de volan pînă acum și care de regulă adepta status quo-ului, a logicii inerțiale a lui “las-o așa cum a căzut, că merge bine, nu trage de volan”.

Avem celălalt șofer, al generației tinere, cea care contestă status quo-ul, care și își dorește schimbarea și care dorește să treacă la volan de una singură.

Competiția este pentru cine trage mai tare de volan: cei care au tras și pînă acum, sau cei care de-abia încep să tragă?
Asta, într-o imagine simplă, cvasi-primitivă, dar puternică, este analogia vizuală privind conflictul intergenerațional privind conducerea societății, adică privind gestionarea puterii.

Tinerii trag de volan. România schimbării

Ultimele aproape trei decenii, România a avut la volan șoferul schimbării. Generația tinerilor din anii 90, adică generația mea, a rotit privirea în jur și a tras concluzia: România comunistă este disfuncțională și indezirabilă. Lucrurile trebuie să se schimbe. Trebuie să ne lepădăm de ea. Trebuie să tragem de volan.

Generația noastră – pe scurt cunoscută drept generația decrețeilor – a văzut că mașina numită România se duce în zid, sau se scufundă în mlaștina stagnării, că bunăstarea în România este incomparabil mai scăzută decît în societățile occidentale.

Că ideile pe care le valorizăm puternic, libertate, dreptate, democracție, aici nu sînt, acolo sînt. Că tehnologiile din România sînt depășite. Că nu avem nici pe departe o complexitate a vieții așa cum este dincolo, la ăia.

Vrem o țară ca afară, a afirmat generația noastră.

Și am tras de volan.

Și de douăzeci de ani mașina numită România a apucat-o pe alt drum. Drumul democrației. Al dezbaterii publice. Al concurenței – atît la nivel economic, cît și politic. Al altor sfere de apartenență și de influență geostrategică: de la ruși și tratatul de la Varșovia la NATO și UE. Al altor practici sociale și al altor valori.

De la decreței la tefelei

Tefeleii de azi sînt exact ca decrețeii de acum douăzeci de ani. Reprezintă aceeași nevoie de schimbare inter-generațională. E inevitabil, e o curgere continuă de oameni care se întîmplă de cînd lumea și pămîntul.

Decrețeii au tras de volan în 1989 și după. Au dus România pe drumul schimbării, spre democrație, economie de piață, capitalism, globalizare, NATO, UE.
Tefeleii, acuma, la 15-20 de ani distanță, pur și simplu preiau ștafeta schimbării de la decreței și continuă trasul de volan început de către generația noastră.

„Vrem o țară ca afară”. Fix la fel ca decrețeii gîndesc și tefeleii.

Cele două întrebări

Toate ar fi foarte bune și frumoase, așa e mersul lucrurilor, să se schimbe mereu. Doar dacă n-ar fi fost și niște crăpături apărute între timp în această poză angelică.

Sînt două probleme care au apărut, de cînd tot tragem de volanul istoriei, de treizeci de ani încoace. Una de principiu. Alta de tactică. Două întrebări la care generația noastră a început să cugete, după ce a tras instinctiv de volan tot la dreapta, tot la dreapta, tot la dreapta.

Prima întrebare, cea de principiu: ce ne facem cu cei dinaintea noastră?

A doua întrebare, cea de tactică: dacă am tras de volan prea tare și începem să simțim că o dăm dintr-un exces în altul, ce facem? O ținem tot așa?

Prima întrebare. Ce facem cu cei dinaintea noastră? Mama lor…

Prima întrebare poate foarte ușor să capete frazări răutăcioase.

Ce facem cu cei dinaintea noastră, care ne încurcă în cutezătorul nostru drum spre viitor, progres, civilizație, spre o societate multilateral dezvoltată? Îi zvîrlim peste bord? Scăpăm de tot de ei, sau îi băgăm în rezervații?

Sînt și ei oameni sau nu? Ăia care au tras de volan înaintea noastră, mama lor de boșorogi, cum de mai fac umbră pămîntului?

Ăia de a venit schimbarea și istoria peste ei, de i-a dat cu cracii în sus și i-a pus la pămînt, de nu și-au mai revenit nici acum, de nu s-au putut adapta, ăia care au învățat o viață întreagă obediența și ascultarea și viața într-un regim autoritarian, ăia de nu știu nici engleză, nici să umble cu tableta, ce le facem? Le mai dăm bani să trăiască, sau îi lăsăm să se zbată în suferință și boală și sărăcie și bătrînețe?

Contractul social

Dincolo de întrebările cinice de deasupra, de fapt întrebarea fundamentală este: respectăm contractul social?

Generația noastră, a decrețeilor, a avut noroc istoric. A avut șansa să se maturizeze și să-și trăiască viața în sistemul social pe care și l-a dorit: cel al democrației, al economiei de piață, al capitalismului, după valorile societăților occidentale.

Ne-am dorit asta. Ne-a ieșit. Sîntem echipați pentru asta. Sîntem mobili, sîntem plini de pofte, sîntem destul de pricepuți, cum necum ne iese.
Ce facem însă cu cei dinaintea noastră, care n-au avut noroc? Care n-au vrut să vină istoria peste ei, sau dacă au vrut, n-au fost pregătiți pentru asta?

Cei care ne-au crescut și care și-au plătit dările către istorie, iar acum istoria, prin glasul nostru, vine și le dă cu tifla, le zice: lăsați, nu ne mai plătim datoria către voi? Cum zicea bunul nostru președinte: Ghinion…

Le mai plătim pensiile? Că ei la vremea lor au funcționat după alt sistem, pay-as-you-go, ei plătind din banii lor pensiile părinților lor și sperînd ca atunci cînd ajung la bătrînețe să vină vremea ca noi să le plătim pensia lor? Sau ne indignăm că sînt prea mulți și că ce e prostia asta să dăm atît de mult din PIB doar pe pensii? Respectăm regulile jocului sau fugim cu banii care de fapt sînt ai lor?

Un joc vechi, de dincolo de politică

Contractul ăsta social nu e de azi de ieri, de cînd a inventat Bismark sistemul asigurărilor sociale. Nu. E un contract de cînd lumea. Ad literam de cînd lumea. De cînd sîntem noi primate și oameni și animale sociale, generațiile tinere ajută generațiile bătrîne, le asigură supraviețuirea. Așa e la speciile sociale. Nu sîntem tigri. Sîntem primate. Ne ajutăm unii pe alții.

E un joc complex: și ăia tineri dau ceva, și ăia bătrîni dau ceva, sau au dat la vremea lor. Așa e jocul, dragilor, cum ar spune Arghezi. E jocul de-a copiii și de-a părinții, de-a viața și de-a moartea. N-are de-a face cu Bismark sau cu Hobbes, Locke, Rousseau și care-a mai zis despre contractul social. Are de-a face cu viața, dincolo de sistemele sociale, politice, ideologice.

Vreți să călărim acest joc? Să-l păcălim? Să-l sărim, generația noastră?

Asta vreți? Doar atîta ne duce capul? La asta se rezumă toată moralitatea noastră?

Toleranța față de Celălalt. Cum e să fii persan?

La fel de fundamentală este generalizarea întrebării privind contractul social. Este o întrebare nu doar ideologico-politică, ci de viață pur și simplu: îi recunoaștem pe ceilalți ca fiind și ei oameni?

Asta este una din marile întrebări filosofice ale ultimelor sute de ani, atît a modernității, dar și a creștinismului, căci ambele ideologii au drept numitor comun toleranța.

Cum e aia să fii persan?, întreba pe vremuri Montesquieu, la capătul de început al modernității cea care începe să recunoască ontologic Alteritatea.

Eu vă propun alt soi de întrebări, pentru persanii din jurul nostru. Cum e aia să fii bătrîn? Dar să fii sărac? Cum e aia să fii fără viitor și fără speranță? Cum e aia fii abandonat de generația copiilor tăi? Cum e aia să te tăvălească istoria fără milă, iar apoi, cînd ești pe jos, să vină copiii tăi și să-ți rîdă în nas: boșorogule, știrbule, săracule, retrogradule?

Întrebări la care fiecare generație în parte trebuie să se uite în oglindă și să încerce să fie înțeleaptă. Și decrețeii, și tefeleii.

A doua întrebare. Ce facem dacă tragem prea mult de volan?

A doua întrebare e tactică, e dincolo de morală. E una de pricepere simplă, de bun simț procedural.

Nu zice nimeni să nu tragi de volan dacă vezi că mașina merge în direcție greșită. Din contră, e dezirabil. Problema e că dacă ții de volan și tot tragi în direcția opusă, să corectezi mersul mașinii, e prea probabil de fapt s-o duci în șanțul opus. Adevărata pricepere nu e doar să știi cînd să tragi de volan. Ci și cînd să te oprești din tras. E o chestie de o banalitate cutremurătoare.

Avem din ce în ce mai multe semne că sîntem pe cale să înlocuim disfuncționalitățile triste ale unei epoci apuse cu alt fel de disfuncționalități.

Dincolo de cele ce țin de relația dintre generații, de felul în care cei tineri consideră să respecte sau nu contractul social, mai avem și alte lucruri pe care din păcate tindem să le pierdem, cît timp sîntem încrîncenați să schimbăm tot și să scăpăm de cele ale trecutului, ale status quo-ului.

Despre rațe și alte chestii legate de viață

O să rîdeți. O să încep cu un exemplu teoretic hilar. O să vă povestesc despre rațe.

Da, ați auzit bine. Despre rațe.

În continua noastră zbatere spre progres, civilizație, o viață mai bună, Internet mai broadband, o țară ca afară și alte dorințe de-astea progresiste, vă întreb: cîți dintre copiii recenți, mai ales ai noștri, ai decrețeilor și ai voștri ai tefeleilor, mai știu cum arată o rață? Cîți dintre copiii noștri au pus mîna pe o rață în viața lui?

Da, știu. O să rîdeți. O să aveți un prilej nesperat să combateți tot ce zic eu aici. „Ia uite-l și pe prostul de Palada, pe reacționarul ăsta violent și kaghebist și comunist, cum plînge de mila rațelor”.

Da, dragii mei tefelei. Plîng după rațe. Plîng de mila copiilor care nu știu ce e aia o rață. Care n-au ținut niciodată un boboc de rață sau un pui de găină în brațe. A copiilor care cred că vaca are culoarea mov, că așa au văzut ei în reclame, că doar așa văd ei natura, la televizor.

A copiilor care nu știu ce e ăla un copac, darămite să-i întrebi soiurile de copaci. A copiilor care își cresc copilăria în cotețe din ce în ce mai de beton, din ce în ce mai virtuale, din ce în ce mai rupte de realitatea prozaică, aia de secole și milenii, aia cu iarbă și noroi și vînt și ploaie și frunze și rațe și vaci.

„Pe vremuri”

Am o strîngere de inimă cînd mă gîndesc că în încercarea noastră de a ne lepăda de cele păcătoase de pe vremea comunismului: lipsa de libertate, de dreptate, de șansă, ne grăbim să aruncăm tot ce înseamnă „pe vremuri”. Pe vremuri, cînd știai ce e aia o vacă. Pe vremuri, cînd știai cum miroase iarba.

Pe vremuri, cînd carnea nu era plină de hormoni de creștere și de antibiotice. Pe vremuri, cînd roșiile aveau gust. Pe vremuri, cînd oamenii stăteau de vorbă unii cu alții. Pe vremuri, cînd copiii se jucau pe afară șotronul, nu cu ochii în tabletă. Pe vremuri, cînd copiii puteau citi Baltagul și To Kill A Mocking Bird fără să fie acuzați de tot soiul de prostii de corectitudine politică împinsă la extrem.

Sînt trist că încercînd să aruncăm apa din copaie, riscăm să aruncăm și copilul. Sînt și mai trist cînd mă gîndesc că s-ar prea putea să nu mai știți ce e aia copaie și să nu recunoașteți acest proverb – mai vechi decît comuniștii, decît ăștia de acum bătrînii săraci și știrbi care vă inoportunează și vă încurcă vouă tinerețea, nu vă permit să aveți o țară ca afară.

Sînt trist că vă duce mintea, dar nu pînă la capăt. Că sunteți suficient de pricepuți pe persoană fizică, în viața voastră de zi cu zi, ca atunci cînd conduceți mașina să știți care sînt consecințele dacă trageți prea mult de volan în partea ailaltă. Dar că nu sînteți suficient de înțelepți să vă dați seama că dacă trageți prea tare de volanul mașinii numită România nu o puneți pe drumul cel bun, ci doar o dați dintr-un șanț în altul, dintr-un exces în celălalt, dintr-o societate proastă într-un alt fel de societate proastă.

Dintr-un șanț în altul. Repetarea modelului autoritarian

Sînteți generația care vă închinați la Johannis și la Kodruța și la Macovei ca la niște zei. Tot voi sînteți generația care îl înjurați pe Ceaușescu de toate relele pămîntului, așa cum și generația noastră a făcut-o la vremea ei.

Și e trist că nu vă dați seama că înjurați un sistem autoritarian și că de fapt puneți umărul cu tot entuziasmul vostru de tefelei tineri și plini de energie la construirea altuia nou, tot autoritarian.

Vă aștept

O să vă treacă. O să vă dați seama de excesele pe care le faceți. Și probabil că, la rîndul vostru, veți bombăni excesele pe care le va face generația următoare.

Îmi doresc din tot sufletul să ajungeți să aveți înțelepciunea să înțelegeți că cei care nu sînt ca voi sînt și ei tot oameni. E miezul și esența modernității asta. Îmi doresc din tot sufletul să nu mai fiți supărați pe oamenii săraci și știrbi și care se tîrăsc pe coate la procesiunile religioase, să-i înțelegeți și să-i lăsați în pace, dacă nu puteți să-i respectați.

Îmi doresc să vă respectați părinții și să aveți la rîndul vostru copii care să vă respecte. Îmi doresc copiii voștri să poată pune mîna pe o rață, pe o vacă, pe un trunci de copac, să iasă afară în ploaie, să știe cum miroase zăpada iarna și fînul vara. Să mănînce mîncare sănătoasă, să știe ce gust au roșiile, să fie mîndri că sînt români.

Vă aștept. Vă aștept acolo unde rața e rață, vaca vacă, frasinul frasin, ploaia ploaie, unde părinții sînt părinți, familia familie, roșia are gust de roșie, iar țara țară.

Vă aștept.

Autor: Mirel Palada

Sursa: Mirel Palada 

Related Posts

3 Responses “Două întrebări pentru decreței și tefelei”

  1. ion says:

    esti idiot si nemernic …. pe vremea comunismului egalitatea de sansa exista si chiar era resetata permanent de ultimul mare conducator al romanilor , ceausescu

  2. s. says:

    Si cand te gandesti ca decreteii traiesc datorita Lui Ceausescu, prin oprirea avorturilor.Si indirect copii lor tefeleii.

  3. Gina says:

    Cugetam
    Cugetam
    Cugetam

    # Cugetam
    # Reflectam
    # Ne minunam

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss