Cum salvăm planeta de noi înşine?

Acesta ar fi fost un titlu mai expresiv pentru una dintre cele mai interesante lecturi din ultima perioadă, raportul “Falimentarea naturii – negarea limitelor planetei”, elaborat de suedezii Anders Wijkman şi Johan Rockström sub patronajul Clubului de la Roma.

Raport extrem de interesant şi cel puţin controversat, incă de la premisele sale. Pentru că autorii pleacă de la ideea că “dovezile ştiinţifice relevă, într-o proporţie covârşitoare, că presiunile exercitate de factorul uman asupra planetei au atins un nivel care comportă riscuri majore din perspectiva bunăstării şi prosperităţii viitoare”. Iar opiniile ştiinţifice alternative, cele care prezintă “incălzirea globală” drept un fenomen prea puţin determinat de acţiunea umană sau de proporţii deloc ingrijorătoare, sunt desconsiderate, fiind puse pe seama unor “interese puternic ancorate” sau a unor “bariere ideologice şi culturale”. În consecinţă, trebuie combătute prin strategii de comunicare: “(…) mesajul nostru trebuie să ajungă la cei care fac opinie separată, în pofida dovezilor ştiinţifice care avertizează – fără putinţă de tăgadă – asupra riscurilor cu care ne confruntăm”.

Problema fiind clar formulată, autorii propun soluţii: instituirea unui sistem global de planificare, supraveghere şi control al economiei, care să vegheze ca antreprenorii să nu distrugă planeta şi să nu-i epuizeze resursele: “(…) orice schimbare radicală se poate produce doar prin intermediul acordurilor globale”. Printre măsurile propuse se numără suprataxarea utilizării resurselor naturale, impunerea de ţinte obligatorii de “sustenabilitate
environmentală” pentru intreprinderi, inclusiv in sistemele de achiziţii publice, sau “regândirea modelelor de afaceri, astfel încât veniturile să fie obţinute pe criterii de performanţă şi prin furnizarea de servicii de un înalt nivel calitativ şi mai puţin prin simpla vânzare a unei mai mari cantităţi de produse” (n.r. – cum?).

De asemenea, intr-unul din cele mai controversate pasaje ale raportului, se spune că e necesară “stabilizarea evoluţiilor demografice la nivel planetar”, mai ales in ţările sărace şi cu demografie in expansiune, “principalele măsuri de reducere a natalităţii fiind educarea corespunzătoare a fetelor şi planificarea familială”.

Chiar dacă acordăm credit 100% premiselor raportului, nu putem să nu remarcăm că autorii acestuia par a fi scăpat din vedere principalul element al ecosistemului: omul şi acţiunea sa in funcţie de stimulente. Pentru că dacă vorbim, de exemplu, despre supraconsumul de resurse naturale, nu putem să nu ne amintim că, cu excepţia (notabilă, dar singulară) a SUA, proprietatea asupra resurselor minerale aparţine peste tot statului (adică nimănui), exploatarea lor fiind concesionată firmelor specializate. Şi simpla logică praxeologică ar trebui să ne facă să ne dăm seama că un proprietar care vrea să conserve valoarea proprietăţii sale şi să o transmită in stare cât mai bună urmaşilor va acţiona mult mai “sustenabil” decât un concesionar interesat exclusiv de maximizarea profitului in intervalul limitat al concesiunii.

Autor: Ionut Balan
sursa: jurnalul.ro