Odată cu decizia Franţei şi Greciei de a părăsi „tigaia încinsă a ideologiei de stânga pentru focul şi mai încins al aceleiaşi ideologii”, politica fiscală europeană a devenit un subiect destul de controversat. Dar eu văd această dezbatere şi discuţie ca fiind anostă şi neprofitabilă, în mare parte din cauza faptului că îi stârneşte pe susţinătorii politicii fiscale keynesiste (aşa-numita tabără „a creşterii”) împotriva susţinătorilor taxelor mai mari (tabăra „austerităţii”). De vreme ce sunt un mare susţinător al ţărilor care reduc taxele şi povara cheltuielilor guvernamentale, aş vrea să văd pierzând atât tabăra celor care susţin creşterea taxelor cât şi a celor care susţin creşterea cheltuielilor (nu aceasta a fost atitudinea lui Kissinger în privinţa războiului Iran-Irak?) Tocmai de aceea am creat această matrice, pentru a demonstra că există o abordare alternativă. Una din multiplele mele frustrări în legătură cu această dezbatere (Veronique de Rugy este, de asemenea, nemulţumită) este aceea că mulţi observatori pretind în mod absurd că Europa a implementat „reduceri de cheltuieli” şi că această abordare nu a funcţionat.
Iată ce a scris de curând profesorul Krugman despre Franţa:
„Francezii se revoltă… Victoria domnului Hollande reprezintă sfârşitul „Merkozy” , axa franco-germană care a aplicat regimul de austeritate în ultimii doi ani. Aceasta ar reprezenta o schimbare „periculoasă” dacă acea strategie a funcţionat sau a avut vreo şansă să funcţioneze. Dar nu este şi nu va fi aşa; e timpul să mergem mai departe…Ce este în neregulă cu recomandarea de a reduce cheltuielile, ca un remediu pentru relele Europei ? Un răspuns este acela că încrederea nu există – adică, credinţele conform cărora reducerea cheltuielilor guvernamentale ar încuraja oarecum consumatorii şi firmele să cheltuiască mai mult au fost infirmate de nenumărate ori de experienţa ultimilor doi ani. Aşadar, reducerea cheltuielilor într-o economie în depresiune nu face decât să adâncească depresiunea.”
Şi tot el a făcut afirmaţii asemănătoare despre Marea Britanie plângându-se că „guvernul primului ministru David Cameron a decis să apeleze imediat şi de bunăvoie la austeritate, în speranţa că cheltuielile din sectorul privat vor face mai mult decât să compenseze retragerea guvernului.”
Hai să privim datele reale şi să vedem câtă „retragere” a fost implementată în Franţa şi în Marea Britanie. Iată un grafic cu cele mai recente date din Uniunea Europeană.
Nu sunt sigur cum defineşte Krugman austeritatea, dar cu siguranţă nu pare să fi existat prea multă „retragere” în aceste două ţări. Ca să fim sinceri, cheltuielile guvernamentale în Regatul Unit au crescut puţin mai încet decât inflaţia în ultimii ani, aşa că am putea spune că a avut loc o retragere foarte mică.
Totuşi, nu a existat nicio reducere de cheltuieli în Franţa, chiar dacă am folosi o definiţie mai „relaxată” a conceptului de reducere. Singura afirmaţie potrivită care ar putea fi făcută despre Franţa este aceea că povara cheltuielilor guvernamentale nu a crescut la fel de mult de când a început criza, comparativ cu anii premergători ei. Asta nu înseamnă că nu au fost reduceri de cheltuieli în Europa. Guvernul grec si cel spaniol chiar au redus cheltuielile în 2010 şi 2011, iar Portugalia a redus cheltuielileîn 2011.
Dar puteţi observa în acest grafic, ce analizează toate ţările PIIGS (Portugalia, Italia, Irlanda, Grecia, Spania), că reducerile de cheltuieli au fost foarte modeste şi au fost posibile numai după ani de risipă excesivă. Însă Grecia este singura ţară care chiar a redus cheltuielile în ultimii trei ani de când a început criza.
Krugman ar pretinde, bineînţeles, că PIIGS suferă din cauza reducerilor de cheltuieli. Şi, de vreme ce chiar au existat reduceri de cheltuieli în ultimii doi ani în aceste ţări, justifică ele poziţia lui ?
Da şi nu. Nu sunt de accord cu teoria keynesistă, dar asta nu înseamnă că este uşor sau nedureros să se reducă povara guvernului. Aşa cum am mai scris anul acesta,…„economia va fi încetinită pe termen scurt atunci când dimensiunea sectorului public este redusă. Mai simplu spus, vor exista costuri de tranziţie atunci când povara cheltuielilor publice este redusă. Doar în manualele de economie este posibilă o realocare imediată şi perfectă a resurselor. ”
Ceea ce aş susţine eu, însă, este faptul că aceste ţări nu au altă opţiune în afară de a se conforma şi a reduce povara cheltuielilor guvernamentale. Singura opţiune pe care ar mai avea-o ar fi să convingă într-un fel contribuabilii din celelalte ţări să facă bula datoriilor şi mai mare cu mai multe bailout-uri şi transferuri. Dar asta ar face ca ziua finală a asumării răspunderii să fie mult mai dureroasă.
În plus, cred că o mare parte din necazurile economice ale acestor ţări este rezultatul creşterilor mari de taxe care au avut loc, inclusiv rate mai mari ale impozitului pe venit, taxe pe valoarea adăugată mai mari, şi multe alte prelevări care reduc stimulentele de angajare în activităţi productive.
Aşadar, care este calea cea mai bună de urmat? Cea mai bună soluţie este implementarea unor reduceri de cheltuieli profunde, semnificative şi cred că ţările baltice precum Estonia, Lituania şi Letonia sunt exemple pozitive în acest sens. Să privim evoluţia lor în ultimii ani.
După cum se poate observa din grafic, povara cheltuielior guvernamentale creştea cu o rată foarte mare înaintea crizei. Dar, odată ce a venit criza, ţările baltice au luat pauză şi au impus reduceri autentice de cheltuieli.
Ţările baltice treceau printr-o perioadă dificilă când s-a întâmplat acest lucru, mai ales de când experimentaseră şi ele propria lor bulă imobiliară. Dar, aşa cum spuneam, cred că abordările de tip „reducerea cheltuielilor dintr-odată” sau „renunţarea la ajutor” au dat rezultate.
Întrebarea-cheie este dacă ţările pot menţine reducerile de cheltuieli, mai ales când (dacă ?) economia va începe să crească din nou.
Chiar şi o ţară cu probleme ca Grecia poate merge pe calea cea bună, dacă urmează regula de aur a lui Mitchell şi, pur şi simplu, se asigură că, pe termen lung, cheltuielile guvernamentale cresc mai încet decât economia privată.
Pentru a face acest lucru posibil, trebuie aplicat ceva asemănător limitării datoriei din Elveţia, care chiar acţionează ca o restrângere anuală a extinderii cheltuielilor guvernului.
Pe termen lung, desigur, obiectivul ar trebui să fie reducerea poverii guvernamentale până la nivelul care maximizează creşterea economică.
Daniel J. Mitchell, membru de onoare al Cato Institute, este expert în reformă fiscală şi politici fiscale, susţinător al cotei unice de impozitare şi al competiţiei fiscale internaţionale.
Acest articol a apărut pe www.cato-at-liberty.org, 8 mai 2012
sursa: ecol.ro
EU SUNT ADEPTUL METODEI LUI J M KEYNES, CA SI PROFESSOR PAUL KRUGMAN!