Partidul plat şi banalitatea răului

Nu îmi fac nici o iluzie: partidele po­litice româneşti sunt majoritar con­s­ti­tuite din indivizi cam simpluţi, unii chiar stupizi, la limita umanoidului. Cu toate astea, de bine, de rău, în PNL, PSD, în PC, în uitatul PNţCD, ba chiar şi în PRM şi UDMR mai exis­tă ici şi colo câte un om ca lumea, ba chiar câte unul aparţinând unei re­­a­le elite: profesionale, culturale sau – lu­­­cru foarte rar şi cu atât mai de preţ – apar­ţinând unei elite morale.


Faptul permite respectivei for-ma­­ţi­­uni politice ca, la o adică, să îşi scoa­tă în faţă omul valoros şi, după si­tu­a­ţie şi speţă, să îl pună să vorbească, să scrie, să rezolve onorabil câte o trea­bă delicată sau complicată, fie de ochii lumii şi ai presei, fie fiindcă aşa este bine şi se cuvine.

Partidul Democrat Liberal însă este partidul plat. Partidul fără vârfuri, partidul banalilor. Rareori mi-a fost dat să văd – şi încep să am deja o vârstă… – o mai omogenă con­cen­tra­ţie de cospirituali ai precarităţii de­cât în această gaşcă politică unde, pur şi simplu, nu există excepţii spre înalt. De la platitudinea unui imaginat nivel zero, în care viermuieşte ma­joritatea membrilor săi, partidul plat conţine însă o sumedenie de ex­cepţii gradat-negative, ce îmi figu­rează – dacă aş folosi, strict pentru far­mecul şi puterea de sugestie – cate­go­riile tot mai adânci ale oligofreniei: debilitatea, imbecilitatea şi idio­­ţia. Evident că „prostul dacă nu-i fu­dul, parcă nu e prost destul”, iar fa­la cu care membrii partidului plat, ai PDL-ului aşadar, îşi poartă ignoranţa do­bândeşte o stridenţă invers propor­ţională cu precaritatea, însă direct pro­porţională cu funcţia.

Faptul că un astfel de partid este la putere în România este unul grav şi dă măsura calităţii electoratului. Şi mai grav este însă faptul că dre­gă­to­rii ţării – ministeriali, cei din consi­li­i­le judeţene şi primării, numiţi sau aleşi din rândurile Partidului Democrat Liberal – aparţin, aproape fără ex­­cepţie, categoriilor inferioare ale par­tidului, cele aflate sub pomenitul ni­­vel zero. Adică, sub platitudinea de partid. Revenind la comparaţia me­­di­cală, nu „fruncea”, nu „debilii min­tali” de partid conduc ţara, ci „im­becilii” şi „idioţii”. Altcumva spus, eşa­loanele superioare ale partidului plat sunt constituite din banalii peri­cu­loşi ai categoriilor inferioare de pre­­caritate. Iar realitatea aceasta cos­ti­si­toare şi tragică îmi poartă gândul la „banalitatea răului”, memorabila sin­tagmă a scriitoarei şi filosoafei germane Hannah Arendt.

Ce ramarcase Hannah Arendt? Un lucru şi el banal: faptul că răul lu­mii este produs de oamenii banali, con­vinşi că îşi fac datoria din postura de rotiţe ale unui sistem. Realita­tea aceasta, cuprinzând mari fapte abo­mi­nabile ale istoriei – de la genocide la crime ecologice ireversibile – nu este decât rezultatul obedienţei şi interesului personal, cuplate cu sim­ţul datoriei împlinite – de nivel func­ţi­onăresc adesea – al exe­cu­tan­ţi­lor inconştienţi: nişte indivizi obiş­nu­iţi, fără patalama psihiatrică certă, oa­meni normali, mărunţi, aflaţi de­par­te de fanatismul vreunei idei ma­jore, doctrine sau ideal.

Fireşte că atunci când un astfel de par­tid politic – cazul PDL, o adu­nă­tu­ră de indivizi şterşi ale căror date bi­o­gra­fice, ambiţii personale şi vise de mărire apolitice nu i-au purtat dincolo de şefia vreunui atelier de confecţii, a unei brigăzi silvice, atelier auto sau coafor – câştigă puterea, el devine tram­bulina banalilor săi spre produ­cer­ea răului de anvergură. Întrucât orice pălărie este prea mare pentru ca­pul unui „debil mintal”, al unui „im­becil” sau „idiot” politic, ajuns într-un fotoliu.

Evoluând între copierea „mode­le­lor occidentale” (care în mintea ori­cărui precar sunt fără cusur), în­chi­pu­ieli şi năzăriri personale sau de gaş­că devenite „proiecte”, liderii PDL-ului şi-au pus amprenta, asemenea unui deget de analfabet, asupra a tot.

Şi dacă unele prejudicii sunt recuperabile printr-un ipotetic efort de vo­in­ţă politică şi de muncă al vii­to­ri­mii, distrugerile produse mediului şi, în general, puţinelor insule de natură să­nătoasă păstrate până astăzi se vor do­vedi fatale. Cuvintele „investiţie”, „in­vestitor”, „progres şi dezvoltare” – de­semnând noţiuni care în optica avangardei culturale, politice şi so­ciale mondiale îşi pierd vertiginos va­loa­rea pozitivă – constituie încă în mintea ignoranţilor harnici şi lă­co­moşi din PDL tot atâtea panacee. Na­tura, liniştea habitatelor sălbatice, bi­o­diversitatea şi confortul sălbăticiu­ni­lor – câte au mai rămas şi ele – nu contează. De la asfaltarea DN 66A – su­pranumit „drumul Băsescu” –, ame­nin­ţând prin accesibilizare, fragmen­tare şi prezenţă umană Parcul Na­ţi­o­nal Retezat, până la recentul proiect de asfaltare şi „dezvoltare” turistică a platoului Bucegilor – ca să mă opresc la două exemple –, toate nu sunt decât bombe ecologice amorsa­te pe bani publici de aceşti ade­vă­raţi eco­te­rorişti de partid, cu manşete alb-slinoase.

Mă întreb ce poate fi în capul blon­dei Elena, mânuitoarea de mop ajun­să ministru, atunci când zice: „Tu­riştii pot veni aici pentru o mul­ţi­me de lucruri pe care să le trăiască într-un mod în care nu o pot face în al­tă parte. Priveliştea, faptul că pot fa­ce turism de observare a animalelor, sunt specii rare de păsări, de flori, se poate pescui. Se poate merge cu ATV-ul (…)”. Sau ce o fi sub fruntiţa obezului preşedinte al CJ Dâmboviţa, Florin Popescu, atunci când o completează: „Sunt convins că vor veni investitori, mai ales că este o zonă cu un peisaj deosebit, este una dintre puţinele zone din ţară unde mai sunt cocoşi de munte sau capre negre”. Nu e nimic altceva decât dovada cotidiană a „banalităţii răului”. Românii au sintetizat-o într-o zicală: „Iadul e tapetat cu intenţii bune”.

autor: NICOLAE R DĂRĂMUŞ
sursa: jurnalul.ro