Astazi, platim factura greselilor trecutului. Copiii nostri vor plati, in viitor, pentru erorile guvernarii din prezent.
Totul a inceput in anul 1990. Restructurarea companiilor de stat, in mare masura inevitabila, a fost insotita si de o pronuntata amprenta sociala. Initial, statul a acceptat iesirea anticipata la pensie. Pentru a pastra pacea sociala si in lipsa unor solutii economice viabile au fost relaxate conditiile de pensionare.
Cu alte cuvinte, in loc sa disponibilizeze forta de munca excedentara, statul a preferat sa-i protejeze pe salariatii ce ramaneau fara un loc de munca, creand conditii de pensionare mai facile. Raspunsul pietei nu a intarziat.
Pensionarea anticipata s-a practicat pe scara larga in anii ’90, in locul somajului sau, pur si simplu, a cautarii unui loc de munca.
La fel de adevarat este ca Romania a ratat, la inceputul anilor ‘90, primul mare val al investitiilor straine. Din acest motiv, locurile de munca nou create au fost limitate. Polonia, Cehoslovacia si Ungaria au fost statele din Europa Centrala si de Est catre care s-au indreptat majoritatea investitiilor straine.
Cauzele acestui fenomen sunt acum cunoscute: cele trei state au introdus reforme mai rapide, au trecut curajos la privatizarea companiilor de stat si au beneficiat de regimuri politice credibile.
In acelasi timp, oamenii de afaceri romani s-au dezvoltat lent. Acumularea capitalului a avut loc, dar fondurile nu au fost folosite pentru a dezvolta companii.
Capitalul romanesc privat, cu putine exceptii, nu a reusit sa creeze companii solide si, in consecinta, nici locuri de munca.
Salariatii disponibilizati din companiile de stat nu au avut la indemana prea multe solutii, pentru ca investitiile straine erau la un nivel modest, iar capitalul privat nu a investit in intreprinderi generatoare de locuri de munca.
Si, astfel, s-a ajuns ca statul social sa fie dezirabil atat pentru politicieni, sensibili, totdeauna si peste tot in lume, la voturi si la votanti, cat si pentru salariati si sindicate.
Salariatii s-au obisnuit sa astepte solutii de la stat: ajutor banesc, protectia locului de munca, subventie pentru compania la care lucreaza sau, ceva mai tarziu, plati compensatorii.
Intre anii 1996 si 1999, statul social a oferit cu generozitate plati compensatorii pentru cei disponibilizati din companiile cu capital de stat.
Acesta a fost pretul platit pentru a le da un punct de sprijin celor disponibilizati.
Astazi, intelegem limpede ca platile compensatorii au fost, in general, bani publici risipiti fara nici un folos pentru dezvoltarea economiei.
Foarte putine persoane disponibilizate au reusit sa demareze o mica afacere cu platile compensatorii incasate (un refren care era la moda in epoca) si, de asemenea, prea putini au fost aceia care au reusit sa economiseasca acele fonduri. Cea mai mare parte a banilor au luat drumul consumului.
Acum, intelegem ca alocarea acelor resurse ar fi fost mult mai eficienta daca s-ar fi indreptat catre investitii in infrastructura sau macar ar fi fost alocati pentru reabilitarea celei existente si pentru crearea de noi locuri de munca.
In loc de plati compensatorii, salariatii restructurati ar fi trebuit sa primeasca un loc de munca.
Statul social a protejat si companiile, cu precadere pe cele cu capital de stat. Astfel, au fost esalonate sau chiar sterse datoriile catre bugetul de stat si bugetul asigurarilor sociale, au fost acordate subventii bugetare fara a pretinde un minimum de efort pentru eficientizarea companiilor.
Statul social a ajuns, incet-incet, sa aiba o nota de plata tot mai mare si sa fie tot mai tolerant in raport cu datornicii la buget.
Cheltuielile sociale au crescut, incasarile bugetare au scazut. In plus, statul social a suferit si din cauza administrarii defectuoase a activelor pe care le detinea, adica a companiilor.
Cu timpul, statul social a inceput sa coexiste cu statul clientelar. Investitiile publice s-au redus, pentru ca statul social a acaparat o parte tot mai mare din resurse. Mai mult, cheltuielile publice au inceput sa fie dedicate cu prioritate clientelei de stat.
Administratiile locale au primit alocatii bugetare in functie de culoarea si afinitatea politica. La randul lor, primarii si alesii locali au cheltuit banii in functie de propria clientela. Mai grav, criteriile de performanta ale alocarilor bugetare nu au existat sau nu au fost luate in seama.
Standardele de cost, prioritatile au lipsit si totul s-a bazat pe clientela. Clientela a acaparat o buna parte din banii publici, indiferent ca a fost vorba de alocari pentru educatie, sanatate, armata sau simpla achizitie de bunuri sau servicii.
Problema a fost ca acest obicei a majorat costurile statului, pentru ca au inclus si platile informale, datorate celor care au incredintat lucrarea, si profiturile care nu se puteau controla tocmai pentru ca a functionat o intelegere in afara legii intre stat si executantii lucrarilor.
Existenta statului clientelar nu mai are nevoie sa fie dovedita in justitie. Este suficient sa privim declaratiile de avere ale celor care s-au perindat la conducerea statului, de la politicieni, pana la cei care au condus administratia locala.
Vom descoperi politicieni indecent de bogati pentru o tara atat de modesta economic. Legile privind achizitiile publice au fost driblate cu nonsalanta. Modul de operare a fost simplu. Clientela a oferit la licitatie pretul cel mai mic pentru a-si asigura castigul.
Dupa aceea, prin modificari succesive, suma incasata in timpul efectuarii lucrarilor crestea cu pana la 50%. Este un mod simplu de a scoate din joc o companie care ar fi lucrat pe bani mai putini.
Statul clientelar a tolerat evaziunea sau chiar a incurajat-o, prin unele masuri legale sau prin lipsa de fermitate a aplicarii legii. Statul clientelar a fost darnic cu unele categorii sociale, oferindu-le legi speciale pentru obtinerea de salarii si pensii speciale.
Statul clientelar a cheltuit cu nonsalanta resurse, astfel incat pentru investitiile publice nu au mai ramas decat 6% – 7% din produsul intern brut si mai mult de 9% pentru salarii. Statul clientelar a marit aparatul bugetar, a crescut salariile si a angajat pe criterii ce tin tot de clientela si nu de competenta.
Pentru cedari si furturi vine insa si scadenta. Poate grabita de criza mondiala, poate acutizata de aceasta, criza statului social si a celui clientelar a venit.
Acum, vedem rezultatele. Taieri de salarii, de pensii, anularea subventiilor, micsorarea indemnizatiei pentru mame, a celei de somaj, inchiderea unor spitale si n-ar fi deloc de mirare daca s-ar ajunge si la cresterea taxelor sau a impozitelor.
Se taie totul fara justificari si fara discernamant. Intr-o tara cu 1,5 milioane de oameni aflati sub pragul saraciei, programul dur de austeritate va adanci in saracie mai multi oameni, ba chiar ii va avea pe constiinta pe cei mai defavorizati.
Si, astfel, statul social, dupa ce s-a impletit armonios cu statul clientelar, se transforma in stat criminal. Disperarea pensionarilor iesiti in strada pentru a protesta este cea mai buna dovada in acest sens.
Cine este statul social, cel clientelar sau cel criminal? Este, in buna masura, clasa politica, cei care au condus administratia centrala si locala. Ei au adus statul in forma atat de hada de astazi.
In acelasi timp, intr-o mai mica masura, statul acesta suntem chiar noi. Noi, cei care in complicitate cu statul social si cu cel clientelar am stiut sa-i speculam slabiciunile sau viciile si sa le folosim in favoarea noastra.
Dupa toate aceste cedari ale statului, exista un moment in care vine scadenta. Acel moment a venit.
Constantin Rudnitchi
sursa:bloombiz.ro
Adauga comentariu