Analize și opinii

Modelul falimentar de “crestere economica” adoptat de actuala guvernare

Am să pornesc discuţia în acest articol de la formula produsului intern brut al unei ţări: PIB = Consum privat + Cheltuieli guvernamentale + Investiţii private + (Export – Import). Se observă foarte uşor (datorită semnelor din formulă) că putem avea creştere economică (şi putem ieşi din recesiune) doar dacă: creşte consumul privat, cresc cheltuielile guvernamentale, cresc investiţiile private, cresc exporturile şi scad importurile. Cea mai sănătoasă creştere economică este cea prin creşterea investiţiilor private (motivate de o cerere tot mai mare pentru produsele româneşti pe piaţa locală şi pe cea externă) şi prin creşterea exporturilor.

Uitându-mă la ceea ce s-a întâmplat până acum în România constat foarte uşor că am avut o creştere economică puternică în 2005 – 2007 care s-a făcut preponderent pe seama consumului (atenţie că acest consum a crescut şi printr-o creştere puternică a importurilor, deci rata de creştere putea fi mult mai mare dacă nu importam şi reuşeam să producem în interior o bună parte din bunurile consumate). O astfel de politică are avantajul că oferă clasei de mijloc oportunitatea de a-şi deschide o afacere şi de a pune la dispoziţia pieţei bunuri care să fie competitive prin calitate şi preţ. O astfel de schimbare însă nu se poate face peste noapte. E nevoie de o clasă de antreprenori care să vadă în piaţa liberă oportunităţile şi nu eşecurile sale. O bună parte din creşterea economică bazată pe consumul privat s-a făcut prin consum pe datorie (adică am sacrificat un consum viitor pentru consumul prezent). În momentul în care a apărut criza consumul s-a redus drastic pentru că el s-a bazat fundamental pe un climat de încredere al consumatorului în viitorul său (pe care îl sacrifica pentru consumul prezent). Este clar că România nu a fost pregătită pentru o creştere prin consum (schimbarea de politică a generat închiderea multor companii mici şi mijlocii deschise pentru a veni în întâmpinarea consumului şi care nu au avut timpul necesar să se dezvolte pentru a rezista crizei).

Odată cu apariţia crizei dar şi cu schimbarea guvernării, filozofia creşterii economice s-a mutat dinspre consumul privat spre cheltuielile guvernamentale (modelul keynesian de creştere prin care se afirmă că atunci când economia este în criză statul trebuie să preia el frâiele economiei şi să devină el investitor). Această creştere economică prin cheltuieli guvernamentale (numiţi-le şi “proiecte ale statului”) are câteva probleme majore pentru o ţară ca România:

Statul care operează ca un terţ în ecuaţia proiectelor publice (ia bani de la contribuabili şi face poduri, drumuri şi patinoare pentru alţi contribuabili (similar pentru toate serviciile publice) nu are cum să ştie dacă un proiect este bun sau rău (sau dacă alocarea de fonduri s-a făcut corect) pentru că nu poate da niciodată faliment (acesta este cel mai puternic argument împotriva idee de creştere prin cheltuieli guvernamentale);

Generează o întreagă “clientelă politică” (cu iz mafiot) care se specializează în deturnarea de fonduri publice în interes naţional. Accesul la aceste proiecte ale statului îl au doar cei care ştiu cum să “ungă” sistemul şi cum să îl pună în mişcare în folosul lor;

Loveşte puternic în mediul de afaceri onest care are în vedere piaţa liberă şi nu statul, şi care observă că e mult mai profitabil şi mai puţin incert să lucrezi cu statul decât să te chinui să îţi găseşti clienţi pe piaţa liberă (cu atât mai mult cu cât în criză ei se găsesc tot mai greu). Sectorul privat ajunge să fie deturnat de la misiunea sa şi să urmărească aceste contracte foarte profitabile din care câştigă toată lumea mai puţin contribuabilul şi beneficiarul final. Deschiderea unei afaceri noi se face numai dacă ai prieteni la stat;

Importurile cresc semnificativ din cel puţin două motive: pe de o parte proiectele publice ale statului trebuie să se facă cu tehnologie şi materii prime care se găsesc greu pe piaţa românească şi, pe de altă parte, banii uşor câştigaţi se duc în consumuri de lux (maşini scumpe, poşete scumpe, pantofi scumpi) neavând valoare foarte mare pentru clientela politică favorizată de soartă. Mai mult, o bună parte din aceşti bani trec rapid frontiera fiind transferaţi în conturi sigure din Elveţia sau “paradisuri” fiscale unde nu te întreabă nimeni de provenienţa acestor bani.

– Aceste proiecte nu produc rezultatul scontat la calitatea scontată: interesul major al celor implicaţi (stat şi clientela politică) este nu de a asigura un bun public de calitate ci un profit cât mai mare pentru ei.

Această politică de dezvoltare este clar una falimentară şi nu va duce decât la agravarea deficitelor bugetare, la scăderea nivelului de trai (pentru ca unii să se îmbogăţească alţii trebuie să sărăcească) şi va împinge în colaps general întreaga economie. Datoria publică va creşte mereu pentru că statul va găsi întotdeauna justificare la aceste împrumuturi care “susţin financiar” proiectele publice ale statului şi deci “creşterea” economică (deja preşedintele ne-a anunţat că se va împrumuta pentru suma de 30 de miliarde care să acopere datoria de 23 de miliarde deja contractată şi să mai lase pe masă câteva miliarde de tocat pentru clientela politică). Toate economiile care au marşat pe acest gen de dezvoltare au ajung foarte rău în foarte scurt timp.

Creşterea prin cheltuieli guvernamentale este mult mai periculoasă decât creşterea prin consum şi duce mult mai repede la faliment general!!!

sursa: cristianpaun.finantare.ro

Abonează-te la newsletter