Referendumul britanic referitor la rămânerea sau ieșirea din Uniunea Europeană reprezintă punctul culminant al unui proiect pe termen lung al Statelor Unite ale Americii de a distruge conceptul suveranității naționale pe Bătrânul Continent și de a-l înlocui cu o entitate supranațională având puternice conexiuni cu Washington-ul. Dacă această ambiție de lungă durată a fost încununată de succes se va decide pe 23 iunie (n.r. articol publicat inițial la 2 mai 2016) – acesta fiind motivul pentru care președintele Barack Obama a efectuat o călătorie specială în Țara Mamă, pentru a susține o scurtă predică despre presupusele rele ale naționalismului și bunătatea Uniunii Europene.
Unii au fost șocați de nerușinarea unei astfel de intervenții agresive într-o chestiune pur britanică, din partea unui președinte american în funcție, dar, pentru oricine care cunoaște adevărata istorie a „ideii europene”, insistența lui Obama nu este deloc surprinzătoare.
Uniunea Europeană s-a născut la sânul Agenției Centrale de Informații (CIA): acest lucru îl aflăm din documentele declasificate în ceea ce privește originile proiectului european și evoluția sa de la administrația Truman încoace.
În plin Război Rece, Statele Unite și aliații săi europeni au conceput Uniunea Europeană drept însoțitorul politic al Organizației Tratatului Atlanticului de Nord (NATO). Ideea de bază era de a contrapune o identitate europeană ideologiei „internaționaliste” a sovietelor și organizațiilor de tip coloană a cincea occidentale, din ce în ce mai puternice. „Mișcarea Europeană”, care a fost și continuă să fie organizația „de bază” care a efectuat presiuni neîncetat pentru crearea unui superstat european, a fost finanțată cu suma de 1 milion de dolari anual de către Comitetul American al Europei Unite (ACUE), fondat de către Allen Dules, cel care, în acel moment, prezida un comitet însărcinat cu identificarea modalității de organizare a noii CIA, și William „Wild Bill ”Donovan, care a fost șeful Office of Strategic Services (OSS), predecesorul CIA. Alles Dules, care va deveni director al CIA, era vicepreședintele. În consiliu se aflau Walter Bedell Smith, primul director al CIA, precum și o serie de figuri fantomatice care au jucat diverse roluri în comunitatea americană de intelligence într-un moment sau altul. Au fost implicaţi politicieni cunoscuţi, ca Herbert Lehman, şi oameni de afaceri, precum Conrad Hilton, dar şi lideri de stânga, precum David Dubinsky, şi fostul comunist, Jay Lovestone. Agentul CIA Tom Braden a ocupat funcţia de director executiv.
Sprijinul financiar secret oferit de Statele Unite mişcării federaliste europene nu s-a ridicat niciodată la „mai puţin de jumătate” din bugetele diferitelor grupări. Banii au fost direcționați prin intermediul Fundației Ford, Fundației Rockefeller şi a altor vehicule de investiţii private. Şeful Fundației Ford era Paul Hoffman, un fost oficial OSS care a jucat un rol important de conducere în cadrul ACUE.
Comitetul American al Europei Unite a fost organizat la comanda lui Winston Churchill, deși, în Marea Britanie, sprijinul oferit federalismului european era limitat la o minoritate restrânsă. Unitatea europeană era considerată de Statele Unite şi Winston Churchill drept lipiciul indispensabil care ar fi menţinut NATO unit şi ar fi asigurat rezistenţă la ceea ce aceştia vedeau drept o ameninţare iminentă a unei ocupaţii sovietice. Totuşi, contingentul britanic, concentrat în Partidul Conservator, a început să se retragă când a simţit că proiectul înaintează prea departe, prea repede, iar acest lucru a condus aproape către o ruptură publică ce a fost, în cele din urmă, acoperită de către americani.
Cea mai mare parte a sprijinului a venit din partea stângii necomuniste europene şi a fost legat îndeaproape de suportul oferit de către CIA elementelor stângiste necomuniste, în încercarea de a lupta împotriva aliaţilor Kremlinului din Franţa şi Italia. Social-democraţii şi alţi stângişti au fost încântaţi de ideea Planului Schuman, o stratagemă pregătită de către ministrul de externe francez, Robert Schuman, care ar pune producţia şi vânzarea oţelului şi cărbunelui francez şi german sub conducerea unei autorităţi centrale: acordul ar fi fost ulterior extins şi altor state europene. Acesta a fost precursorul vastului aparat de planificatori economici şi agenţii de reglementare care astăzi alcătuiesc notoria birocraţie a UE, care controlează fiecare aspect al vieţii economice în statele membre.
ACUE s-a agitat în favoarea Planului Marshall – o porție uriașă de absurdități globaliste care a direcționat Europei postbelice miliarde din banii contribuabililor americani – finanțând excursii de către politicieni europeni susținători ai unității și personaje culturale, presând în mod direct Congresul pentru a acorda fondurile necesare. Au fost folosite programe radio, presa tipărită și toate mijloacele comunicării de masă – pe cheltuiala contribuabililor – pentru a impune „ideea europeană”. A fost înființat un departament la nivel academic, care a promovat toate tipurile de proiecte de „cercetare”, militând nu numai în favoarea federalismului european, cât și a „federalismului global” – conceptul unui guvern mondial.
Secretomania și autoritarismul care caracterizează stilul de guvernare al eurocraților au fost prefigurate în schimbul de memorandumuri dintre oficialii guvernului american, Comitetul American al Europei Unite și marionetele lor europene. După cum relatează Telegraph:
„O notă a departamentului european, datată 11 iunie 1965, îi recomandă vicepreședintelui Comunității Economice Europene, Robert Marjolin, să țintească uniunea monetară în secret. Recomandă eliminarea dezbaterii până la punctul în care « adoptarea unor astfel de propuneri ar deveni practic imposibil de evitat.»”
Într-adevăr, sponsorii americani ai acestui proiect „european” au regizat fiecare aspect al „mișcării” astroturfing favorabile unității. După cum subliniază Ambrose Evans-Pritchard, „ziarele arată că i-a tratat pe unii dintre « părinții fondatori » ai Uniunii Europene ca pe niște angajați, împiedicându-i în mod activ să găsească o sursă de finanțare alternativă care ar fi întrerupt dependența de Washington.”
Toată această istorie străveche ar trebui să ne ofere o nouă perspectivă asupra evenimentelor actuale. Când mii de demonstranți au apărut pe străzile Kievului fluturând steaguri europene și cerând înlăturarea președintelui Viktor Ianukovici, nu a fost nimic spontan în această situație. Agențiile secrete ale „statului profund”, în statele vestice, erau băgate până în gât, putem fi siguri de asta. Deși Uniunea Sovietică este de mult apusă, iar „amenințarea” rusă la adresa Europei este, în mare parte, o plăsmuire a imaginației neoconservatoare, funcția UE de complement politic al NATO este astăzi mai limpede decât oricând.
Adevărul este că e mult mai ușor pentru Washington să controleze Europa având frâiele unei autorități centrale singulare, decât să trateze cu zeci de suveranități separate. Într-adevăr, însăși ideea suveranității naționale ca fundament al relațiilor internaționale este ceva ce făuritorii de imperii de pe centură și cărătorii lor de geantă din capitalele Europei ar dori să elimine. Întrucât această idee respectabilă este un obstacol în calea cruciadelor „democratice” în care am fost implicați de la finalul Războiului Rece și contrazice doctrina stângist-internaționalistă a „responsabilității de a proteja” care a provocat conflicte din Balcani, până în Libia și Siria.
Globalismul este numele jocului elitelor noastre dezrădăcinate, iar naționalismul – de orice tip, incluzând soiul american – este inamicul. Din acest motiv vedem atât administrația Obama, cât și conducerea Partidului, chipurile, „Conservator” din statul britanic întreprinzând o ofensivă comună împotriva euroscepticismului și amenințării „xenofobiei.” Dacă nu vrei să-ți vezi țara asimilată în Euro-Borg, înseamnă că ești un „rasist”, un extremist de dreapta și, în plus, un criminal motivat de ură.
Totuși, Uniunea Europeană nu a avut niciodată sprijin popular în țările peste care stăpânește astăzi: acesta este motivul pentru care a trebuit să pună în scenă numeroase runde de alegeri până să obțină rezultatul „corect” în Franța, Irlanda și Danemarca. Ceea ce ne amintește de nota Departamentului de Stat privind crearea unei senzații de inevitabilitate în jurul proiectului UE.
Marea Britanie, cea care a manifestat cea mai mare rezistență la „integrarea” europeană, nu a avut niciodată un referendum, iar testul care urmează este crucial pentru supraviețuirea Uniunii. Dacă britanicii votează pentru ieșire, cea mai îndelungată campanie a CIA, începută sub administrația Harry Truman, va fi soldată cu un eșec.
Ideea globalistă este un principiu central al partidei pro-război. Căci, dacă granițele naționale urmează să fie șterse – și însuși conceptul suveranității naționale trimis la lada de gunoi a istoriei – atunci justificarea războaielor Washingtonului devine mult mai ușoară. Afirmația potrivit căreia există, în afacerile internaționale, un principiu operativ „mai înalt” decât inviolabilitatea granițelor naționale – „umanitarismul”, promovarea „democrației”, drepturile femeilor, drepturile persoanelor gay etc. – oferă reprezentanților partidei pro-război undă verde pentru a provoca dezordine în lume, după bunul plac.
Ceea ce doresc aceștia este un imperiu mondial fără granițe – iar 23 iunie este o zi în care pot fi foarte bine întorși din drum.
Autor: Justin Raimondo
Publicat initial pe Antiwar
Traducere de: Dragoș Moldoveanu
Sursa: Anacronic.ro
Adauga comentariu