Trezirea raţiunii

Acum mai bine de treizeci de ani am citit o povestire minunată… Într-un almanah SF apăruse o proză a unui scriitor american (necunoscut mie), Daniel Keys, despre un oligofren căruia, printr-o îndrăzneaţă intervenţie chirurgicală, i se tripla IQ-ul. Trezirea raţiunii, eliberarea sentimentelor, descoperirile inteligenţei erau atât de subtil şi ingenios povestite (din punctul de vedere al personajului), încât m-am îndrăgostit de subiect. Abia mai târziu am aflat că Daniel Keys era un nume celebru în Occident, iar nuvela lui, „Flori pentru Algernon”, era o carte-cult. Nu foarte demult, a apărut în româneşte şi romanul cu acelaşi nume, o dezvoltare a prozei iniţiale (romanele se vând mult mai bine decât poveştile scurte), dar eu am rămas fanul versiunii iniţiale, apărute, ca prin miracol, într vechiul almanah SF românesc.

Felul în care un individ îşi descoperă şi evaluează renaşterea, drama recăderii lui în beznă – fără nicio şansă – m-au emoţionat foarte tare. Mi-a rămas până azi în memorie un cuvânt inventat de personajul principal, Charlie, un cuvânt care rezumă toate lucrurile nenumite din aceeaşi poveste: motorvaţă. Era pronunţarea defectuoasă a cuvântului „motivaţie”. Şi ea e cheia cărţii. Charlie are, în minţişoara lui întunecoasă, o scânteie: dorinţa irepresibilă de a-şi depăşi condiţia. Acest motoraş ascuns, atât de improbabil la un om de condiţia lui, e cel care îi decide pe medici să-i deschidă creierul şi să-i elibereze inteligenţa. Keys surprinde în câteva propoziţii o trăsătură fundamentală a umanităţii, singura care a făcut din specia noastră una perfectibilă. Motivaţia – care ne deosebeşte de ceilalţi şi ne împinge înainte, cu orice preţ.

Amintirea aceasta, uşor melancolică, uşor romantică, mi-a fost stârnită de discuţia cu un prieten stabilit în Franţa de multă vreme şi care făcea o observaţie cinică: dintre zecile de olimpici români, dintre miile de absolvenţi străluciţi, dintre talentele promiţătoare pe care le dă România anual, foarte puţini – dacă nu cumva nimeni – devin personalităţi de prim rang internaţional. Nu vorbesc aici despre generaţia interbelică, cea care a cucerit Vestul, vorbesc despre românii care au „invadat” lumea în ultimii cincizeci de ani, o lungă perioadă. Cei mai mulţi despre care aflăm lucruri pozitive sunt nişte onorabili oameni de mijloc, nişte cetăţeni paşnici locuind în străinătate, cercetători de rangul doi, profesori de rangul doi, artişti de rangul doi, meseriaşi de rangul doi. Ceea ce nu li s-a putut nega niciodată a fost talentul, ingeniozitatea, înzestrarea genetică. Ceea ce li se neagă, însă, fără excepţie, e strălucirea care preschimbă un om obişnuit într-unul excepţional. Dacă i-am fi cunoscut în copilărie şi adolescenţă, am fi putut jura că vor cuceri lumea sau vor descoperi secretul nemuririi. Văzându-i după ani şi ani, nu se poate să nu te întrebi: ce s-a întâmplat? Unde s-a pierdut strălucirea tinereţii? Unii spun că zestrea genetică ar fi de vină, că „românismul”, că soiul nostru naţional nu duce povara unui destin de excepţie. Evident, am fost, şi eu, la fel de intrigat de această fatalitate românească. Şi în clipa aceea m-am adus aminte de blestemata de „motorvaţă”. Pentru că, pe lângă familie şi şcoală, e musai ca o întreagă naţiune să aibă motorvaţă. În lipsa ei, ne vom plânge de milă mult şi bine!

Florin Iaru

sursa: adevarul.ro