Analize și opinii Politică

Revolta burgheziei salariate

Cum a devenit Bill Gates cel mai bogat om din America? Averea lui nu este legata în nici un fel de costurile de productie a bunurilor comercializate de Microsoft, cu alte cuvinte, nu a obtinut-o pentru ca ar produce software de calitate la preturi mai mici decât concurenta sau pentru ca si-a exploatat mai eficient angajatii (Microsoft remunereaza cu salarii destul de mari munca intelectuala). Daca lucrurile ar fi stat astfel, Microsoft ar fi dat faliment demult: oamenii ar fi ales sisteme de operare gratuite ca Linux, care sunt la fel de bune sau chiar mai bune decât produsele Microsoft. Dar milioane de oameni continua sa cumpere software Microsoft pentru ca Microsoft s-a impus ca standard aproape universal, monopolizând practic domeniul, ca una dintre personificarile a ceea ce Marx numea „intelectul general“, cu alte cuvinte, cunoasterea colectiva în toate formele sale, de la stiinta la know-how functional. Gates a privatizat practic o parte a intelectului general si s-a îmbogatit prin aproprierea chiriei aferente acestuia.

Marx nu a luat în calcul eventualitatea privatizarii intelectului general în scrierile sale despre capitalism (în mare masura pentru ca i-a scapat din vedere dimensiunea sociala a acestuia). Dar aceasta este esenta luptelor actuale pentru proprietate intelectuala: pe masura ce rolul intelectului general – fondat pe cunoastere colectiva si cooperare sociala – creste în capitalismul postindustrial, bogatia acumulata este disproportionala fata de munca depusa pentru producerea acesteia. Rezultatul nu este, asa cum pare sa fi presupus Marx, autodisolutia capitalismului, ci transformarea treptata a profitului rezultat din exploatarea muncii în chirie apropriata prin privatizarea cunoasterii.

La fel se întâmpla si cu resursele naturale, a caror exploatare este principala sursa de chirie din lume. Iar rezultatul este o permanenta lupta pentru cine sa beneficieze de aceasta chirie: cetatenii din Lumea a Treia sau corporatiile occidentale. Ironia este ca atunci când explica diferenta dintre munca (producând, prin exploatare, valoare adaugata) si alte marfuri (care îsi consuma valoarea prin exploatare), Marx da ca exemplu de marfa „obisnuita“ petrolul. Astazi, încercarea de a asocia cresterea si scaderea pretului petrolului cu cresterea si scaderea costurilor de productie nu ar mai avea nici un sens: costurile de productie reprezinta o parte neglijabila din pretul pe care îl platim pentru petrol, un pret care reprezinta, de fapt, chiria pe care proprietarii resurselor o pot impune în virtutea faptului ca resursele sunt limitate.

O consecinta a cresterii productivitatii determinata de impactul în crestere exponentiala pe care îl are cunoasterea colectiva este schimbarea rolului somajului. Aceasta este esenta succesului capitalismului (o mai mare eficienta, o mai mare productivitate s.a.m.d.) care produce somaj, punând în pozitie de inutilitate din ce în ce mai multi muncitori: ceea ce ar trebui sa fie providential – mai putina munca bruta necesara – devine un blestem. Sau, cu alte cuvinte, sansa de a fi exploatat într-un serviciu pe termen lung este considerata un privilegiu acum. Piata mondiala, cum spunea Fredric Jameson, este acum „un spatiu în care oricine a muncit cândva în productie si în care munca a început sa fie peste tot valorificata în afara sistemului“. În procesul continuu al globalizarii capitaliste, categoria somerilor nu mai este limitata la ceea ce Marx numea „armata industriala de rezerva“. Aceasta include, de asemenea, conform descrierii lui Jameson, „acele populatii masive de peste tot din lume care, într-un fel, «s-au retras din istorie», care au fost deliberat excluse de la proiectele de modernizare ale capitalismului din Lumea Întâi si abandonate ca fiind fara nicio speranta sau cazuri terminale“: asa-numitele state esuate (RD Congo, Somalia), victime ale foametei si dezastrelor ecologice, prinse în capcana „urii etnice“ pseudo-arhaice, obiectul filantropiei si al ONG-urilor sau tinte ale „razboiului împotriva terorismului“. Categoria somerilor s-a extins astfel, ajungând sa includa categorii diferite de oameni, de la somerii temporari, la cei care nu mai sunt eligibili pentru angajare si la somerii permanenti, la locuitorii ghetourilor si mahalalelor (cei adesea expediati de Marx însusi ca „lumpen-proletariat“) si, în cele din urma, populatii si state întregi excluse de la procesul capitalist global, asemanatoare cu spatiile albe de pe hartile din antichitate.

Unii sustin ca aceasta noua forma de capitalism ofera noi posibilitati de emancipare. Aceasta, cel putin, este teza avansata de Hardt si Negri în „Multitudine“, unde se încearca o radicalizare a lui Marx, sustinând ca daca l-am scoate pe „capita“ din capitalism am ajunge la socialism. Marx, din perspectiva acestora, era limitat din punct de vedere istoric de notiunea muncii mecanice industriale centralizate, automate si organizate ierarhic, rezultatul fiind acela ca privea „intelectul general“ mai degraba ca pe o agentie centrala de planificare. Numai astazi, odata cu extinderea „muncii imateriale“, devine „posibila obiectiv“ o rasturnare revolutionara. Aceasta munca imateriala se desfasoara între doi poli: de la munca intelectuala (producerea de idei, texte, programe etc.), la munca propriu-zisa (efectuata de medici, bone si asistenti de zbor). În prezent, munca imateriala este „hegemonica“, în consens cu Marx care sustinea ca, în cadrul capitalismului din secolul al XIX-lea, productia industriala de masa era hegemonica: se impune nu prin puterea cifrelor, ci prin aceea ca joaca un rol esential, emblematic si structural. Rezultatul este un nou mare domeniu intitulat „bunul comun“: cunostinte împartasite si noi forme de comunicare si cooperare. Produsele muncii imateriale nu sunt obiecte, ci noi relatii sociale si interpersonale, productia imateriala fiind bio-politica, prin producerea de viata sociala.

Hardt si Negri descriu aici procesul pe care ideologii capitalismului „postmodern“ de astazi îl glorifica drept tranzitia de la productia materiala la cea simbolica, de la gândirea centralist-ierarhica la cea de auto-organizare si cooperare multi-centrata. Diferenta este ca Hardt si Negri îi sunt loiali lui Marx: acestia încearca sa arate ca Marx a avut dreptate, ca dezvoltarea intelectului general este, pe termen lung, incompatibila cu capitalismul. Ideologii capitalismului postmodern sustin exact opusul: teoria (si practica) marxista, arata acestia, se limiteaza la gândirea ierarhica a controlului centralizat de stat, neputând astfel face fata efectelor sociale ale revolutiei informatiei. Exista argumente empirice bune în acest sens: ceea ce a distrus regimurile comuniste a fost incapacitatea acestora de a se adapta la noua gândire sociala sustinuta de revolutia informatiei: au încercat sa directioneze revolutia astfel încât sa o transforme într-un proiect în plus la scara mare de planificare de stat centralizata. Paradoxul este ca ceea ce Hardt si Negri glorifica drept unica sansa de a depasi capitalismul este glorificat de ideologii revolutiei informatiei drept noua dezvoltare a unui nou capitalism „lipsit de frictiuni“.

Analiza lui Hardt si a lui Negri are anumite puncte slabe, fapt ce explica modul în care capitalismul ar fi reusit sa reziste la ceea ce ar fi trebuit sa fie (în termeni marxisti clasici) o noua organizatie de productie care sa îl faca depasit. Acestia au subestimat gradul în care capitalismul de astazi a privatizat cu succes (cel putin pe termen scurt) intelectul general în sine, cât si gradul în care, mai mult decât burghezia, muncitorii însisi devin de prisos (cu un numar din ce în ce mai mare dintre acestia devenind nu doar someri temporar, ci structural neeligibili pentru angajare).

Daca vechiul capitalism presupunea, la modul ideal, existenta unui antreprenor care investea bani (proprii sau împrumutati) în productia pe care o organiza, conducea si din care ulterior extragea profit, astazi este emergent un nou tipar ideal: nu mai exista un antreprenor care detine societatea, ci un expert manager (sau un consiliu de conducere prezidat de un director general), care conduce o societate detinuta de banci (la rândul lor conduse de manageri care nu sunt proprietarii bancii) sau actionari dispersati. În cadrul acestui nou tip ideal de capitalism, vechea burghezie, devenita nefunctionala, este refunctionalizata ca management salariat: noua burghezie primeste salarii si chiar daca detine o parte din societate, primeste actiuni ca parte din remuneratia pentru munca („bonusuri“ pentru „succes“).

Aceasta noua burghezie apropriaza în continuare valoare adaugata, dar în forma (mistificata) a ceea ce se numeste „bonus salarial“: este platita destul de mult peste nivelul „salariului minim“ al proletariatului (un punct de referinta adesea mitic, al carui unic exemplu real în economia globala actuala este salariul unui muncitor într-o fabrica din China sau Indonezia) si tocmai aceasta deosebire fata de proletariatul obisnuit îi determina statutul. Burghezia, în sens clasic, tinde astfel sa dispara: capitalistii reapar ca un subset de lucratori salariati, ca manageri ale caror calificari le aduc un venit mai mare în virtutea competentelor pe care le au (de aceea este atât de „cruciala“ evaluarea pseudo-stiintifica: justifica disproportionalitatea veniturilor). Departe de a se limita la manageri, categoria angajatilor care câstiga bonusuri salariale se extinde la tot felul de experti, administratori, functionari publici, medici, avocati, jurnalisti, intelectuali si artisti. Bonusurile pe care le primesc se prezinta în doua forme: mai multi bani, (pentru manageri etc.) dar si mai putina munca si mai mult timp liber (pentru unii intelectuali dar si pentru administratori de stat etc.).
Procedura de evaluare prin care anumiti lucratori primesc bonusuri salariale este un mecanism arbitrar de putere si ideologie, fara vreo trimitere relevanta la competentele propriu-zise; bonusurile salariale se acorda nu din motive economice, ci din motive politice: pentru a mentine o „clasa de mijloc“ în vederea stabilitatii sociale. Arbitrarul ierarhiei sociale nu este o eroare, ci scopul în sine, arbitrarul evaluarii jucând un rol analog arbitrarului succesului pietei. Violenta ameninta sa explodeze nu atunci când contingenta este prea prezenta în spatiul social, ci atunci când se încearca eliminarea contingentei. În „La Marque du sacré“, Jean-Pierre Dupuy descrie ierarhia ca pe una din cele patru proceduri („dispositifs symboliques“) a caror functie este aceea de a face ca relatia de superioritate sa fie ne-umilitoare: ierarhia în sine (o ordine impusa din afara care îmi permite sa îmi traiesc statutul social inferior ca fiind independent de valoarea mea inerenta); demistificarea (procedura ideologica prin care se demonstreaza ca societatea nu este o meritocratie, ci produsul unor lupte sociale obiective, dându-mi posibilitatea de a eluda concluzia dureroasa ca superioritatea altcuiva este rezultatul meritelor si realizarilor sale); contingenta (un mecanism similar prin care ajungem sa întelegem ca pozitia noastra pe scara sociala depinde de o loterie naturala si sociala; cei norocosi sunt cei nascuti cu genele bune în familii bogate) si complexitatea (forte incontrolabile au consecinte neprevazute; de exemplu, mâna invizibila a pietei poate duce la esecul meu si la succesul vecinului, chiar daca eu muncesc mult mai mult si sunt mult mai inteligent). Contrar aparentelor, aceste mecanisme nu contesta si nici nu ameninta ierarhia, ci o fac mai suportabila, dat fiind ca „ceea ce genereaza chinurile invidiei este ideea ca celalalt îsi merita norocul si nu contrarul – fiind singura care poate fi exprimata deschis“. De la aceasta premisa, Dupuy conchide ca ar fi o mare greseala sa ne imaginam ca o societate rezonabil de dreapta, care se percepe ca dreapta, va fi astfel eliberata de orice resentiment: dimpotriva, tocmai într-o astfel de societate cei care ocupa pozitii inferioare îsi vor defula mândria ranita prin iesiri resentimentare violente.

Acesta este si impasul cu care se confrunta China de astazi: scopul ideal al reformelor Deng a fost acela de a introduce capitalismul fara burghezie (din moment ce aceasta ar fi fost noua clasa conducatoare); acum, în orice caz, liderii Chinei descopera adevarul trist ca, fara o ierarhie stabila (determinata de existenta unei burghezii), capitalismul genereaza o instabilitate permanenta. Ce cale va urma, asadar, China? Fostii comunisti s-au transformat între timp în cei mai eficienti manageri ai capitalismului, deoarece ostilitatea lor istorica fata de clasa burgheza se acorda perfect cu tendinta capitalismului actual de a deveni un capitalism managerial fara burghezie – în ambele cazuri, dupa cum a spus Stalin cândva, „cadrele decid totul“. (O deosebire interesanta între China si Rusia de astazi: în Rusia, profesorii universitari au salarii ridicol de mici – devenind de facto parte a proletariatului, în timp ce în China, acestora li se ofera bonusuri salariale respectabile, ca mijloc de garantare a docilitatii.)

Notiunea de bonus salarial arunca o noua lumina asupra protestelor „anti-capitaliste“ care au loc în momentul de fata. În momente de criza, candidatii imediati la „strâns cureaua“ sunt cei din categoriile inferioare ale burgheziei salariate: protestele politice sunt tot ce le ramâne, daca nu vor sa se alature proletariatului. Desi protestele acestora sunt orientate nominal împotriva logicii brutale a pietei, sunt practic proteste împotriva eroziunii treptate a pozitiei privilegiate (politic) pe care o au. Ayn Rand imagineaza în „Atlas Shrugged“ („Revolta lui Atlas“) o greva a capitalistilor „creativi“, o fantezie care a devenit realitate prin grevele de astazi, care sunt în cea mai mare parte greve ale „burgheziei salariate“ determinate de teama de a nu-si pierde privilegiile (suplimentul la salariul minim). Acestea nu sunt proteste proletare, ci proteste împotriva amenintarii de a fi redus la statutul proletariatului. Cine îndrazneste sa faca greva în prezent, când faptul de a avea un serviciu permanent a devenit în sine un privilegiu? Nu muncitorii prost platiti din (ce a mai ramas din) industria textila si asa mai departe, ci acei muncitori privilegiati al caror serviciu este garantat (profesori, functionarii din transportul public, politistii). Acelasi lucru este valabil si pentru protestele studentesti: principala lor motivatie este fara îndoiala teama ca studiile superioare nu vor mai garanta salariul peste medie ulterior.

În acelasi timp, este limpede ca extraordinarul reviriment al protestelor în ultimul an, de la Primavara Araba la Europa Occidentala, de la Occupy Wall Street în China, la Spania si Grecia, nu trebuie expediat ca o simpla revolta a burgheziei salariate. Fiecare situatie trebuie analizata separat. Protestele studentesti împotriva reformelor universitare în Marea Britanie au fost clar diferite de revoltele din August, care au fost un carnaval consumist al distrugerii, o adevarata rabufnire a celor exclusi.

S-ar putea spune ca protestele din Egipt au început partial ca revolte ale burgheziei salariate (tinerii educati au protestat împotriva lipsei de perspective), dar acesta nu a fost decât unul din aspectele protestelor extinse împotriva unui regim opresiv. Pe de alta parte, protestul nu a mobilizat aproape deloc muncitorii saraci sau taranii, iar victoria electorala a islamistilor este un indiciu al fundamentului social restrâns al protestului secular initial. Grecia este un caz exceptional: în ultimii zeci de ani, o noua burghezie salariata a fost creata (mai ales în cadrul administratiei de stat excesiv extinse) datorita asistentei financiare si a împrumuturilor din partea UE, iar protestele au fost motivate în mare parte de amenintarea ca îsi vor pierde privilegiile.

Concomitent, proletarizarea burgheziei salariate inferioare este însotita la polul opus de remunerarea irational de mare a managerilor de vârf si a bancherilor. Aceasta remunerare este irationala din punct de vedere economic deoarece, dupa cum au aratat studiile în SUA, tinde sa fie invers proportionala cu succesul unei companii. În loc sa trecem toate acestea printr-un filtru critic moralizator, ar trebui mai degraba sa le privim ca indicii ca sistemul capitalist în sine nu mai este capabil sa stabileasca nici un nivel de stabilitate auto-regulata, ci ameninta, cu alte cuvinte, sa scape de sub control.