Politică

O enigmă: cum am supravieţuit?!

scan100181Cum Dumnezeu am supravieţuit copilăriei şi adolescenţei noastre!? Cum de n-am murit toţi înainte de a deveni maturi?

Leagănele şi pătuţurile noastre erau pictate în culori aprinse şi mai toată vopseaua era pe bază de plumb. Pe nicio jucărie nu scria cărei vârste îi e dedicată, nici că are piese care pot fi înghiţite. Niciun aparat electric nu venea însoţit de precizarea că nu e bine să-l bagi în apă…

Leagănele din parcuri erau din tablă, deseori ruginită şi contorsionată pe la colţuri şi îmbinări, iar locurile de joacă erau, toate, fierătanii reci şi contondente.

Mâncarea n-avea e-uri, e drept, dar, după 1980 cel puţin, era din resturi, subproduse şi înlocuitori. Am mâncat parizer din plastic, gheare de pui, am băut ovăz pe post de cafea.

Circulam cu maşini care nu aveau centuri de siguranţă, nici airbag-uri, nici ABS. Călătoria în remorca unui camion era un adevărat premiu, mergeam pe scara autobzelor (eu am şi căzut, din mers), ba uneori şi pe a trenurilor.

Nu existau capace de siguranţă la cutiile de medicamente şi la prize, nici opritori, amortizoare sau protecţii la dulapuri sau uşi.

Nu purta nimeni cască pe bicicletă. Nu existau cotiere şi genunchiere pentru cei care aveau patine cu rotile.

În excursii, în tabere, la ţară, la joacă, la „muncă patriotică” mâncam în condiţii de igienă îngrozitoare. Nu-mi amintesc de vreun prieten care să se fi îmbolnăvit din cauza asta.

Se construiau în draci cărucioare din fier vechi, cu „roţi” din rulmenţi, şi copiii îşi dădeau drumul pe străzile înclinate, fără altă frână decât călcâiele. Jucam fotbal sau volei pe străzi, strigând „Maşina!” din două în două minute. Puţinele pante din Bucureşti care puteau fi folosite ca derdeluşuri se terminau pe carosabil.

Ieşeam la joacă având singura condiţie să ne întoarcem înainte de a se lăsa întunericul. N-o respectam întotdeauna, mai ales după ce am devenit adolescenţi şi am început să batem străzile până târziu. Nu existau telefoane mobile, aşa că nimeni nu putea şti unde suntem, ore de-a rândul. Când plecam din localitate (la ţară, la mare), părinţii nu ştiau nimic despre noi cu zilele. Foarte mulţi circulau cu trenul, singuri, de pe la 8-9 ani.

Ne răneam, ne rupeam mâinile şi picioarele (eu am avut 5 fracturi), ne spărgeam capul sau măcar un dinte (eu), dar niciodată nu căutam un vinovat. Era numai vina noastră. Habar n-avea nimeni când şi cât eram noi cocoţaţi prin duzi şi alţi pomi, săream garduri, ne suiam pe suprafaţa clădirilor vechi.

Mâncam dulciuri la greu („Daţi copiilor dulciuri!”, glăsuia o reclamă deasupra blocului „Unic”) şi beam sucuri cu zahăr, dar nu ne-ngrăşam, pentru că tot timpul eram afară, la joacă.

Mâncam şi beam unii după alţii, sănătoşi sau bolnavi. N-a murit nimeni.

Cine avea bicicletă, era toată ziua călare pe ea, printre maşini. N-a murit nimeni.

Când voiai să vorbeşti cu un prieten, te duceai la el, punct. Fără niciun mesaj anterior.

Pe stradă, aveam tot felul de jocuri (Ţările, V-aţi ascunselea, 1-2-3 la perete) şi rareori se supăra cineva dacă pierdea.

Habar n-aveam cât câştigă părinţii prietenilor, nu tuturor le ştiam profesia şi aproape niciunuia funcţia. Dacă un prieten avea o stare materială mai bună, asta nu se vedea nicicum „pe el”. De altfel, nu aveam niciun interes pentru haine sau cosmetice (nu, nici fetele!). Blugi, ie – cine avea, că erau la modă, ca şi traista ciobănească pe umăr. Dacă nu, orice.

Nu toţi eram elevi strălucitori şi, când unul rămânea repetent, pur şi simplu repeta anul. Nimeni nu cădea pe spate, nimeni nu mergea la psiholog, nici la logoped, nimeni nu avea dislexie, nici probleme de atenţie, nici hiperactivitate. Am avut un coleg provenit din familie de infractori, care a ajuns la Şcoala de corecţie. S-a întors de acolo, a urmat liceul la seral, o şcoală populară de arte, fără ajutorul nimănui, a ajuns un om normal.

Aveam libertate, eşecuri, bucurii, responsabilităţi şi ştiam să ne descurcăm cu toate. De pe la 12 ani, eu făceam cam toate cumpărăturile alimentare ale familiei, iar la 15 o ajutam pe mama la curăţenie.

Am fumat prima ţigară la 12 ani, iar la 14 beam vodcă şi fumam la fiecare ceai (cel puţin 2 pe săptămână în vacanţă, cam unul pe lună în timpul şcolii). N-am devenit niciodată fumător, nici băutor.

Am avut un prieten care susţinea că face sex la 14 ani. Restul am început la 17, 19 sau chiar 21 de ani. Am avut mai toţi deziluzii în iubire, dar fără mari frustrări, căderi psihice, traume, psiholog.

Nimeni nu lua meditaţii la nimic, în afară de limbi străine (unii), până în ajunul facultăţii – şi numai pentru unele (Medicină, Arhitectură, Conservator, IATC). La şcoală ne duceam relaxaţi, chiar cu plăcere, învăţam cât învăţam, unii mai bine, alţii mai modest, dar nimeni nu era obsedat de concurenţă, clasamente, comparaţii – nici măcar părinţii (cu puţine excepţii). Când am dat eu la facultate, în seara de dinaintea scrisului la Algebră-Analiză am citit „Delirul” (împrumutat doar pentru câteva zile; după mine, noaptea, l-a citit tata), iar la ora la care eu dădeam proba orală, ai mei erau la o nuntă.

De-aceea mă-ntreb: cum de am supraveţuit!? Şi ţineţi cont că n-am pomenit nimic de sistemul social-politic!

Autor: Tudor Calin Zarojanu

Sursa: Ziarul Financiar

Despre autor

contribuitor

comentarii

Adauga un comentariu

  • Sunt nascuta in 1978. Absolut fiecare afirmatie pe care ati facut-o mi se potriveste!! (exceptand fracturile de care am scapat :)) si la fel, tuturor prietenilor mei din copilarie, si colegilor, si vecinilor de seama cu mine. Am “supravietuit” si spun oricui, sus si tare, ca am avut o copilarie absolut fericita , de care imi voi aduce aminte cu placere maxima pana la sfarsitul vietii. Parintii mei au lucrat in fabrica, in Bucuresti, nimic spectaculos.Am avut telefon fix, in casa , abia in anul 1997 :)) Cumparaturile pt mama le faceam de mai inainte de 12 ani, era placerea mea cea mai mare sa ies dimineatza la 7.30- 8.00, pe racoare,sa merg in piata sa iau zarzavaturi,la alimentara, la paine si la lapte, la ziare si la sifoane, in special in vacante. Apoi la joaca, sau la scoala , dupa caz. Cand am plecat in tabara la Navodari, in ’89, 12 zile, am dat un singur telefon de la public,sa le spun parintilor ca am ajuns,si atat! Mergeam la strand vara cu prietenii , de dimineatza pana apunea soarele, si nu stia nimeni daca chiar sunt acolo sau daca nu m-am inecat :)) Sunt sigura ca parintii isi faceau doza de griji fireasca pt un parinte, nestiind exact ce e cu tine si unde esti, dar asta nu i-a impiedicat sa nu ne mai lase sa ne ducem in diverse locuri, sau sa iesim afara. Imi amintesc ca tata insista sa fiu in fata blocului cand se insera, atat. Si nu ma lasa mai mult de ora 22.00 afara. In rest…repet , toate erau cum le-ati enumerat mai sus.
    Un articol foarte reusit ! multumesc pentru reinvierea amintirilor frumoase!!

  • Suuupeeer tare….Sunt născut în ’67 și citind articolul am căzut în Nostalgie – nostalgia unor vremuri care vor fi necunoscute în veci către de copiii mei…
    cheia de gât, capacele de bere (de import), PIF-urile, maidanele, roșiile “ecologice” care zăceau în maldăr la 50 de bani kg., PEPSI-ul la sticlă după care dădeam gaze o săptămână…Și într-adevăr, nu eram așa supărăcioși și citeam, citeam…Fiul meu face sport de performanță și are deja în echipă doi colegi cu fracturi provocate de căderi banale, iar unul a trebuit să renunțe fiind depistat cu o boală de inimă…Nu citește (deși mă rog de el), se joacă pe pesepeuri și xboxuri și face aluzii la mobile scumpe…iar fata…arată ca generația Fast-Food, deși nu mănâncă…Oare ce mai e de făcut?….

  • Nu vreau sa-mi mai aduc aminte de vremurile alea infecte in care am trait, ca-mi creaza energii negative. Slava Domnului ca am reusit sa plec de acolo si sa-mi refac viata in alta parte.

  • Nu e vreo enigma. Oamenii se descurcau si erau adaptati realitatii sociale de atunci. Comoditatea contemporana ne-a facut mai… lenesi.

  • Eu mi-s editia ’55 . Chiar daca aveam 4-5 ani bunica ma trimitea seara sa aduc vaca de la islaz. Dupa ce-i facea toaleta si se apuca de muls eram fortat sa ma prezint la grajd cu o cana de un sfert pe care bunica o umplea cu lapte proaspat . Imi dadea liber dupa ce o terminam de baut.
    Ce de grasimi ‘neconforme’ oi fi asimilat eu in tinerete.

  • noi suntem cei de atunci ,iar elementul de comparatie sunt cei de acum,generatia actuala,… copii nostrii. Cum e posibil sa gresim atat si unde??..Urmand principiile sanatoase de viata ale parintilor nostrii,cum ne-am transformat ,ori ce anume s-a intamplat ?? c e am devenit si ce devin generatiile urmatoare care urmeaza exemplul ..nostru??

  • In opinia mea,genaratiile de dupa 94-95 sunt niste incapabili si niste handicapati,nu vreau sa jignesc pe nimeni dar asta este parerea mea.

  • Buna , eu sunt din 67 , daca noi ne- am creste copiii cum ne- au crescut parintii nostrii sistemul ne- ar ” ascunde” pe veci!
    Multumesc pentru amintiri !

  • Super articolul…dar,așa este nu a murit nimeni,darsuntem cu toții tributari lipsurilor,noi suntem generația care sta ascunsă în casa si se uita la televizor când politicienii își bat joc de ei și de viitorul copiilor lor,noi suntem generația care tace și îndura pentru ca este învățată de mică cu neajunsurile ,cu pericolul cu mâncarea proastă și puțină ,pentru ca nu- i așa,uite nu am murit,da dragii mei colegi de generație nu am murit dar suntem niște zombi ,care privesc nepăsători la tot ce se întâmplă în jurul lor…așa ca hai la joacă …și atenție,masinaaa!

  • Am 37 de ani. Am trait absolut tot ce ai scris, ba si ceva in plus(erasa ma inec, sa fiu strivit de cal, etc) dar…. Io,te,ma. Viu, sanatos(ce,i drept in mare parte) si cu pofta de viata. Hai sa fim sanatosi

  • Desi sunt modelul 90′, va pot spune ca am prins si ei cate ceva din acele vremuri de mult apuse. Treaba s-a stricat de prin 2004-2005, pana atunci nu se stia foarte mult de calculatoare, rar gaseai ici colo cate un internetcafe, de telefoane performante nu mai zic. Cred ca de aici pleaca totul, evolutia tehnologiei ne impinge involuntar spre ceva ce nu ne dorim, noi astia care stim cu a fost “atunci”. In septembrie 2011 scriam asa “Doamne ce o mai ardeam pana pe la vreo 10 ani pe afara, frecandu-mi pantalonii de toate scarile pana tarziu la 12 in spatele blocului, jucand ascunselea, prinselea, tarile si alte chestii. Ce fotbal mai incingeam “intre garaje” cu porti facute din bolovani, facand transferuri de baieti de la blocurile rivale cu care organizam campionate de fotbal…. Ce vremuri erau atunci cand intram plin de praf in casa si faceam baie de iesea apa neagra … Stateam cu prietenii cocotati in ciresi si ne juleam coatele urcandu-ne pana in varf (acolo erau ciresele coapte), iarna facand cazemata din zapada…. sa`mi bag in ce hal a ajuns omenirea prin tehnologie…sa stai in pat…cu laptopul in brate postand amintiri pe facebook. Oare actuala generatie de 10-11 ani, peste inca 10 ani…ce si-or aminiti??? Si nu se opreste aici …
    Ascultati: Parazitii – Concentrati in metropole !!!
    http://www.youtube.com/watch?v=GuaT66YGqqo

  • Nu pot sa cred asa ceva. Domnilor dumneavoastra asociati tineretile pierdute cu asa zisa bucurie de a trai in saracie, necunoastere si mizerie. Nu ati patit nimic penttu ca poate ati fost pur si simplu norocosi. Si handicapatii societatii de astazi nu sunt altii decat copiii si nepotii crescuti de domniile voastre.

  • Ce de amintiri….sunt din 79 si intocmai toate cele.Exact din cauza acelor timpuri traite cred ca suntem mai puternici si mai rezistenti in fata dificultatilor (nu zombi).In acelasi timp cred ca, datorita conditiilor foarte diferite din ziua de azi, din pacate e foarte dificil daca nu imposibil, sa faci un copil sa inteleaga acele vremuri sau sa poti sa recreezi un mic univers similar pentru ca el/ea sa devina la fel de rezistent ca cei din generatia noastra.Venind dintr-o generatie “lipsita” de ce au generatiile post 90 , dar nestiind ca mi-a “lipsit” ceva, stiu sa ma bucur de viata in sine, sa nu disper fara Facebook, tel mobil sau alte aspecte similare, le stiu si apreciez utilitatea dar nu am dependenta de astfel de lucruri.Cei post 90, poate 94-95, traiesc intr-o “drama” continua fara sa stie ca traiesc in ea pentru ca acesta e timpul lor,asa cum e, si lor nu li se pare o “drama” ptr ca nu au cunostinta de altceva.Ma bucur de amintirile pe care mi le-a trezit articolul tau si ma consider un om norocos.Numai bine!

  • ATI UITAT BORCANELE SI STICLELE DE ULEI DE UN LITRU SI DE JUMATATE (PRETURI DIFERITE )PE CARE LE ADUNAM DE UNDE GASEAM ,LE SPALAM PANA SE UMFLAU MAINILE SI LE VALORIFICAM SA AVEM BANUTI PENTRU O PERECHE DE TENESI SAU BASCHETI CHINEZESTI !

  • Cel mai tare articol pe care l-am citit in ultima vreme, fara politica, fara (i)migranti, fara politica. Doar istorie, istoria noastra adevarata.

  • Vorbesc cu un fost coleg de clasa despre cruntele batai pe care le luam la scoala (unii erau practic calcati in picioare de director sau proful de roamana-au murit amindoi de la bautura) si el zice: -Lasa mai, ne-au batut, dar am invatat ceva, nu ca tineretul din ziua de azi (inevitabil trebuia sa se compare cu cei din ziua de azi). M-am gindit mult la asta, desi el a ajuns un tablagiu…crede ca e foarte destept, scrie cu greseli mari de limba, posteaza pe facebook poze downloadate de pe siteuri fara nici o jena fata de copyright si se vaita tot timpul de viata grea din Romania fara sa faca nimic sa-si schimbe viata. O sa ma iertati ca ne comparam cu el si ca nu sintem in stare sa ne dorim mai mult si sa fim furiosi ca nu ne-am dorit mai mult nici atunci si nici acum. Asta pentru ca noi, nascutii in 70-80 sintem la fel ca prietenul meu, am invatat o carte adevarata, nu ca azi, am avut o copilarie frumoasa, nu ca azi si avem un prezent mizerabil, nu ca atunci…

  • Da,un articol f.f.foarte frumos si adevarat,eu sunt oleaca mai”tanara”o generatie “48,nu vreau sa vorbesc de copilaeia mea,care a fost o copilarie superba,da si m-am realizat frumos.Vreau sa spun ca si copiii mei sunt o generatie”72 si “76,au avut o copilarie frum oasa,o copilarie de care isi amintesc cu mare placere si incearca sa le ofere una asemanatoare si copiilor lor,am 4 nepotei,cel mai mare are 13 ani,cel mai mic 7.Problema este ca sunt plecati din tara amandoi,o fica in SUA,este profesoara,iar cealalta in Suedia ing.Ei problema este ca peste tot in lume se duce un fel de politica de indobitocire(iertata-mi fie expresia) a copiilor.In America se incearca sa se renunte la a invata pe copii sa scrie ,deoarece exista calculator,internet si altele,nu se face asta fatis,dar foarte subti.In Suedia se merge pe ideea in educatia copilului de al lasa sa faca ce vrea,sa nu fie constrans,sa nu se impuna cu forta nimic.Daca copilul spune ca afost MUSTRAT,numai mustrat de parinte,ei atunci se iau masuri.Deci,ai nostri guvernanti cu “studiiiiii si experienta multa”executa ca si maimutele le vad si ce se traseaza din ordinulde sus.Da,tehnologia a avansat foarte mult,dar tu ca si parinte trebuie sa ii faci copilului un program de foflosire a tehnologie imoderne,a telefonului,tabletei sau mai stiu eu,si la fel si scoala trebuie,sau mai exact ar trebui sa intervina cu metode educationale bine gandite.O,sa nu uit,parinti nu ar trebui sa isi scuteasca odraslele de la sport,asta duce la obezitate,ar trebui sau sa ii antreneze in niste activitati extrascolare sau chiar si casnice,sa nu ii mai cocoloseasca,sa nu se certe cu dascalul pt.copilul a zis ca a fost nedreptatit cu nota,sau mai stiu eu ce,sa fie cu adevarat PARINTI,sau sa incerece sa fie cum au fost parintii lor.

  • Da,te-am trait pe toate. Am citit cu gandul la atunci. Dupa ce am terminat de citit,m-a lovit un alt gand. NOI,COPIII FERICITI DE ATUNCI SUNTEM PARINTII DE ACUM. dACA E CEVA GRESIT ACUM,EXISTA ALTI VINOVATI DECAT NOI? Gasiti voi alt vinovat decat noi. Eu nu vad.

  • Eu sunt din 1975 .Nu sunt nostalgică comunismului dar mi-e dor de copilăria simplă şi curată de atunci. Articolul m-a întors în timp… şi mi-am dat seama ce zombie sunt copiii de acum. Observ la generaţia tânără cât e de degradată atât din punct de vedere cultural dar şi sufletesc. Sunt dezorientaţi total, reperele morale le lipsesc. Toată media promovează materialismul iar meritocraţia nu mai contează. Acum se stă cu orele pe internet, şi se pierde timpul degeaba, fără să înveţe nimic. Pe atunci îmi petreceam timpul pe la diverse “cercuri” de la Casa Pionierului (pictură, teatru de păpuşi, croitorie, foto-cinema)mânată de curiozitate. Sau devoram cărţile împrumutate de la Biblioteca oraşului. Şi acum am Permis de Intrare. Iubesc mirosul cărţilor uzate. Sau mă prindea noaptea prin sala Audio unde ascultam ore în şir plăci de vinil cu poveşti… Iar mama nu mă căuta, nu suna la poliţie. Nici nu avea cum…căci nu aveam telefon de nici un fel :))….Nu am luat niciodată meditaţii, nu am avut nici o corigenţă, niciodată, nu lipseam de la şcoală pentru că iubeam profesorii… Şi am prins şi treapta I, şi a II-a, şi bacul… Din 2 în 2 ani dădeam examene fără nici un stres. Nimeni nu mă presa. Mama nu a fost la nici o şedinţă, NICIODATĂ. Dar existau repere morale. Nu ca acum. Vedeam că cei ce ajung în vârf, sunt Oameni care au studiat cu adevărat. Aveam un crez pe care îl am şi acum “UN OM INFORMAT ESTE UN OM PUTERNIC”….Generaţia de azi arată ca nişte oi rătăcite, hăituite, ce alergă fără ţintă. Din păcate.

  • Cei care s-au imbolnavit, s-au accidentat fatal, au suferit diverse traume in copilarie nu mai sunt aici sa povesteasca. Nu va puneti scuza asta ca sa fiti niste parinti neglijenti. Anul trecut a murit o fetita de 4 ani pentru ca a cazut pe scari in blocul alaturat, era supravegheata partial, ii stiu mama. Foarte trist

  • ..si inca un aspect…daca veneam acasa si ne plangeam ca am fost “batuti” de un coleg, o mai incasam o data si acasa…a doua zi eram cei mai buni prieteni…

  • Si pana la urma cine a crescut copii de astazi asa??Noi cei ce am crezut ca noua ne-a fost greu si care am sperat ca lor le va fi mai bine.Si eu pot spune ca am nostalgia anilor trecuti dar vina a ceea ce sant copii astazi este si a noastra, a societatii si a ritmului nebun in care traieste lumea.Fiecare va avea mai devreme sau mai tarziu nostalgii dar trebuie sa invatam sa traim in prezent.Cat in ceea ce priveste educatia copiilor trebuie sa privim inlauntrul nostru si sa vedem ce am gresit si ce am facut bine.Restul…..e tavalugul lumii nebune in care traim.

  • Eu imi amintesc insa de epidemiile de hepatita A, de scarlatina, de povestile ingrozitoare despre copii care ajungeau sa faca celebrul Moldamin. Cand trebuia sa stergem bancile in fiecare dimineata cu cloramina in timpul acestor epidemii sau cand trebuia sa ne luam pastila de iod dupa accidentul de la Cernobal. Cancerele tiroidiene la generatia tanara au sigur legatura cu Cernobalul. Stiu asta pentru ca am mers de multe ori la Parhon cu mama mea, ea insasi afectata. Cu plumbul eu n-am avut de-a face, dormeam intr-un pat de lemn cu arcuri de la 1900 toamna. Jucarii… ce gluma. Leagane, tin minte doar niste copii care s-au taiat in ruginiturile alea, nu-i nimic un antitetanos si trece. Un picior rupt agatat in invartitoare. Colega care Florentina n-a putut fi facuta pionier in prima serie desi avea note bune pentru ca avea piciorul in gips si nu a avut cine sa o duca la unitatea militara unde avea loc ceremonia. Parintii lucrau 3 schimburi si chiar daca nu erau de serviciu ar fi trebuit sa o duca in carca. Adevarat, n-a murit, ce-ar fi copilaria fara amintiri? Se compara o operatie de polipi fara anestezie(eu) cu un drum la Disneyland? Alea da amintiri. Ca tot vad hashtaguri creatingmemories cu parinti mandri de activitatile copilasilor.