Archive for Septembrie 7, 2010
La ce bun acordul cu FMI?!
Recenta revizuire a acordului cu FMI - care a implicat stabilirea politicilor economice de urmat în acest an şi anul viitor, în contextul derulărilor previzibile din economie, şi care a formulat şi premisele pentru construcţia bugetului pe 2011 - a pus în evidenţă eşecul, s-ar putea spune, aproape dramatic al acestui acord.
Având în vedere fabuloasa dimensiune a împrumutului însoţitor al acordului în raport cu bugetul ţării (jumătate din acesta), este printre cele mai răsunătoare eşecuri din istoria de altminteri plină de eşecuri a acordurilor FMI încheiate cu diferite ţări ale lumii în diverse perioade. Eşec pentru că, de la perfectarea acordului, lucrurile merg în România din rău în mai rău, ceea ce se vede cu ochiul liber, fără cine ştie ce investigaţii sau analize sofisticate! Şi situaţia economiei se deteriorează pe mai departe, cu toate că nu mai este decât jumătate de an până la încheierea acordului, iar sumele reprezentând copleşitoarea majoritate din împrumutul însoţitor au intrat deja în ţară.
Indiciu peremptoriu al deteriorării situaţiei economice, FMI însuşi a revizuit de câteva ori în jos propriile previziuni asupra mişcărilor economiei din România. Fapt fără precedent, având în vedere nu doar dimensiunea în sine a revizuirilor în jos (este vorba despre coborâri acumulate de circa 10 puncte procentuale), dar şi mulţimea de revizuiri într-o perioadă în fond deosebit de scurtă. Nici nu poate exista o dovadă mai clară că ceva nu este în regulă în conţinutul acordului, indiferent dacă, din motive politice, despre acest lucru nu se discută şi analizele se menţin în perimetrul întârzierilor şi inconsecvenţelor de implementare, deşi răul vine de mai departe, din concepţie, din construcţie!
Lucrurile nu vor rămâne aici. Acordul FMI cu România va fi curând obiect de dispută în lumea finanţelor mondiale. Şi nu că ar interesa pe cineva soarta României! Dar în această lume neiertătoare a finanţelor mondiale, FMI nu are numai partizani, ci şi foarte mulţi şi foarte puternici contestatari, care, cât de curând, vor pune extrem de simplu, dar de tăios problemele. Măi, FMI-işti, la ce bun, din resursele puse de noi la dispoziţie, aţi cheltuit atât bănet într-o ţară care nu merge înainte, ci dă înapoi şi pe care o scoateţi din sfera expansiunii noastre tocmai din cauza unor asemenea rezultate dezastruoase?! Dacă împrumutul monitorizat de FMI ar fi fost mai mic, ar fi trecut probabil neobservat, dar, oricât de puţin ar însemna la scara sumelor vehiculate mondial, sare totuşi în ochi că reprezintă jumătate din bugetul ţării în discuţie!
Iar în cazul concret, atât timp cât, în urma măsurilor recomandate de FMI, ţara cu pricina, pentru a-şi redresa finanţele, tot recurge la reducerea masivă a salariilor şi mai majorează sever şi impozitele, atunci la ce bun a mai fost împrumutul acesta fabulos? Alt sens decât de a se lega România printr-un alt împrumut spre a-l plăti pe actualul nu prea există! Nu este însă deja înfeudată extern România?! Atunci, la ce poate folosi o asemenena morişcă de împrumuturi de la FMI? Vrea oare FMI, în numele nu ştiu cui, să se substituie celor existenţi acum la pupitrul de comandă? Lucrurile par că nu sunt reglate din acest punct de vedere.
Căci, în legătură cu perspectiva unui nou împrumut pentru România, oficiali ai FMI au trimis România, spre a face rost de bani, să extragă fondurile structurale puse la dispoziţie de Uniunea Europeană. Aceasta este soluţia FMI pentru România - singura soluţie! - după un an şi jumătate de acord cu România! Ceva mai stupid nu puteau spune oficialii FMI, întrucât această soluţie exista absolut aceeaşi şi absolut intactă şi înaintea acordului FMI cu România.
Atunci, la ce bun acordul cu România şi fabulosul împrumut însoţitor?!
Ilie Serbanescu
sursa: jurnalul.ro
Conjurația reformiștilor față cu Educația
Există cuvinte compromise de prea multă purtare, din prostie, din fățărnicie. Cuvinte din care nu mai rămâne decât cenușa groasă a unor frustrări, scrumul tuturor neputințelor.
Cel mai abuzat substantiv în acești ultimi 20 de ani a fost “reformă”. De toate felurile, de la cea economică la cea socială. Că nimeni nu s-a apucat îndârjit de reformă e aproape clar. Nu e nevoie de studii exhaustive pentru a proba lipsa reformei. O privire împrejur și argumentele vin de-a valma.
Cea mai necesară dintre reforme ar fi fost schimbarea de mentalitate. Dar ea nu se poate face nici astăzi, fără introducerea unui nou tip de educație, cea care are drept scop dezvoltarea voinței, a solidarității, a capacității de ațentie, a gustului pentru muncă și pentru un efort susținut și continuu. Par iluzorii aceste obiective, care din păcate nu fac obiectul curriculum-ului, al programei scolare și în final al manualului scolar, reflecție a celor două mai sus invocate.
Leibniz spunea că educația poate transforma mentalitatea unui popor în mai puțin de un secol. Nu știu dacă să privesc optimist sau nu avertismentul filozofului german când, mă gândesc la noi, ca națiune.
Ca să schimbi tipul de educație ai nevoie de un cadru legislativ coerent, de bani alocați de la buget pe măsura dezastrului acumulat în 20 de ani, de profesori bine pregătiți și plătiți, de părinți care să mai creadă că a avea carte înseamnă să ai parte, de părinți care să reușească să insufle chiar în discuțiile de acasă respect pentru dascăl, de elevi care să găsească o noimă pentru a termina școala, de o societate care crede că educația e mai importantă decât “șmechereala”.
Cum, când și cine sunt aceia care vor putea produce schimbarea de mentalitate? Eu încă mai cred că o societate civilă puternică. La noi, din păcate, aceasta s-a evaporat în spatele unor nume. Principiile au fost depuse pe altarul persoanelor. Pe rând, în perioade electorale diferite, elitele au devenit suporterii politicienilor, abandonând ideile. Am remarcat strângerea rândurilor în scandalul drepturilor de autor. Nu am remarcat însă din partea acelei societăți civile care își exercită profesia la catedră un protest calm, argumentat, adresat celor care au păreri contabilicești despre plata versus munca profesorului.
Mai e o săptămână până la începerea anului școlar. Unul nou, dar tot sumbru. Legea Educației zace încă în Senat, dar tot nu ar fi adus modificările de fond care provin din ceea ce învață, cum învață și cu cine învață elevul. Baza materială e la fel de precară ca în anul anterior, curriculum are același aspect tern, cu informație multă, neintegrată care cere de la elev un singur lucru: memorare și redare. Profesorii în mod cert sunt mult mai demotivați și mai preocupați să supraviețuiască facturilor cotidiene. Părinții vor avea ceva de căutat prin buzunare ca să cumpere primele rechizite. La sate situația e și mai abătută. Dacă elevii au caiete și creion, încă e bine. Și dacă sunt doi-trei elevi în familie, echipamentul de sport e un lux și o posibilă carte de lectură sau costisitoarele auxiliare – cele care înlocuiesc de fapt manualul oferit gratuit, absolut gratuit de către stat – sunt deja așezate sub un mare semn de intrebare.
Un studiu al Organizației Salvați Copiii arată că pentru un elev costul minim pe an școlar din partea familiei este 1.500 de lei. Educația e o investiție, trebuie să o și poți face.
Un tânăr nu se formează doar cu orele de la școală. Nici aici, nici în altă parte. Un pachet relativ suficient pentru educația unui copil înseamnă cursuri opționale care includ de la limbi străine la materii de specialitate, un abonament la un club de sport nu pentru performanță, ci pentru dezvoltarea fizică, a spiritului de echipă, de competiție. Dacă vrei să îți ajuți copilul, atunci abilitățile pe care le are trebuie să i le dezvolți, adăugând la orele de școală ore suplimentare de pregătire. Totul înseamnă bani. Copiii noștri, în mare parte, se pierd in sărăcia familiei și te trezești cu un adult care are o diplomă fără să știe la ce îi folosește și nici dacă diploma reflectă ceea ce e. Școala te învață de toate, adică nimic. Și cel mai grav lucru e că nu îți oferă grila de valori ca să poți avea repere.
Selecția profesorilor și-a pierdut rigoarea. La noi, prea mulți și prea din întâmplare devin profesori. În țările nordice, de exemplu, ca să devii profesor trebuie să te afli în primii 10 din promoția ta. A fi profesor e o șansă. Îmi voi păstra veșnic admirația pentru meseria de dascăl, dar asta nu mă va face să nu spun că unii dintre cei care ocupă locurile la catedră au contribuit la tușele negre exploatate, ce-i drept, prea des și necuvenit mai ales de cei care au probleme reale să citească și un discurs festivist la început de an școlar.
Până când societatea civilă se adună, până când ne vom decide, noi, cetățenii, să participăm activ la schimbarea de mentalitate, va trebui să găsim guvernul, partidul, ministrul, politicianul care se va bate ca Educația și Sănătatea să devină cu adevărat priorități. Nu în pliante electorale, nu în discursuri de campanie, ci în buget. Cât timp cele două domenii sunt subfinanțate, cât timp criticăm lipsa de performanță a profesorilor fără să analizăm dacă atunci când le cerem calitate asigurăm și cadrul pentru un sistem educațional care să genereze performanță, mentalitățile vor rămâne la stadiul ipocrizie elegiac, iar conjuratia reformiștilor va continua să țină lucrurile în loc.
Adriana Săftoiu
sursa: voxpublica.realitatea.net
Le suntem prea multi, Doamne!
Dupa disolutia stalinismului imperial si a marxism-leninismului ca doctrine ale luptei de clasa, sunt reincalzite vechi teorii infricosatoare despre suprapopularea planetei, majoritatea avand punctul de plecare in “An Essay on the Principle of Population” (1798…1826) al reverendului Thomas Malthus.
De pilda, Chris Rapley considera ca Terra nu mai poate sustine cu resursele sale decat jumatate din populatie, iar inmultirea excesiva a acesteia duce la poluare, incalzire globala, disparitia unor specii.
Reverendul era mai drastic, indicand si cai de eliminare a surplusului biped: saracirea, foametea, bolile, dezastrele naturale, razboaiele, cresterea preturilor, in consecinta, scaderea mijloacelor de subzistenta si ridicarea ratei deceselor, predica si celibatul, limitarea natalitatii, abstinenta sexuala etc.
Savantii considera ca Romania ar putea hrani o populatie de cel putin doua ori mai numeroasa si, daca privesti tarinile abandonate buruienisului cat casa si risipa altor posibile resurse alimentare, le dai dreptate.
Cu toate acestea, cei dintai demnitari ai tarii sustin contrariul: le suntem prea multi si am ajuns, caz unic in istorie, o adevarata pacoste pentru guvernanti, platiti din banutul tuturor supusilor.
Ori contractul social constitutional prevede ca puterile statului slujesc toata populatia, atata cata e, iar diminuarea ei fortata constituie genocid.
Avand in vedere aversiunea politicastrilor damboviteni fata de orice ideologie, posibilitatea ca pastorul englez sau metafizica schopenhaueriana sa le fi influentat discursul politic e exclusa.
Intriga insa coincidenta intre masurile de austeritate si principiile, mijloacele malthusiene. Astfel, saracirea e promovata sistematic ca solutie de iesire din criza, salariile, pensiile “nesimtite”, indemnizatiile, ajutoarele sociale fiind ciuntite fara mila. Asa ne-a “sfatuit” FMI.
Vin apoi scumpirile produselor alimentare, cresterea tarifelor la energie, marirea taxelor, a impozitelor, a inflatiei. Asadar foamea ne va arde intestinele cu 25% mai mult ca inainte.
Bolile dau si ele promitatoare rezultate determinate de profitul inzecit-insutit al importatorilor de medicamente dar si de conditiile spitalicesti. Cei mai expusi - varstnicii si bebelusii, cu o rata a deceselor asemeni fostelor bantustane africane.
Un aport pretios l-au avut inundatiile, iar iarna le va desavarsi opera. Deocamdata nu se atinge nimeni de vointa de a trai, libido si natalitate, dar flamanzirea, frigul, frica de viitor vor tine locul bromurii din ceaiul cazon.
Nu poti sa nu te minunezi cand descoperi contributiile neaose la preceptele lui Malthus: sunt prea multi profesori, doctori, filosofi, gratulati cu epitetul “tampiti”, de aceea ar cam fi cazul sa spele putina spre alte zari, dar sa ne trimita banii acasa.
Noi avem nevoie de tinichigii, mecanici si chelneri, imputinati momentan deoarece sunt foarte cautati pentru competenta si expertiza in domenii politico-administrative. Si-au castigat mandatele, functiile in cateva seri de servire scrupuloasa a primilor barbati si femei de stat la restaurant. Nu le cautati in CV, acolo scrie manager, patron locatie publica, businessman etc.
Cel mai tare ii incurca pe diriguitori pensionarii. Multi. Mult prea multi. Macar ca si-au platit cinstit pensioara tot mai sfrijita in zeci de ani de contributii, guvernatii, dupa ce le-au papat Dumnezeu stie cum fondurile, vor sa le-o diminueze prin diverse stratageme: cica trebuie impozitate toate veniturile. Numai ca pensia nu este venit, ci banutul lor pus deoparte din vreme la trezoreria statului pentru neputinta batranetilor.
Asadar, biruri noi. Ca nu cumva sa se atinga fiscul de marii datornici si evazionisti de partid, care stiu doar sa ia de la saracul stat, nu si sa-si plateasca darile.
Pe vremuri, compatimind chinurile autoritatilor ceausiste cu intretinerea locuitorilor, un dregator chinez l-a intrebat pe tovarasul daca n-a incercat cu cianura.
sursa: ziare.com
Impostura si duplicitate
Liderii Opozitiei se afla pe urmele unei noi majoritati parlamentare. Majoritate greu de identificat in conditiile in care regimul Basescu ofera privilegii, imunitate, influenta, acces total la banul public, aliatilor conjucturali ai PDL. Marko Bela si Gabriel Oprea, precum si formatiunile pe care le conduc, reprezinta forma cea mai avansata a duplicitatii in politica. Pentru cei ce compun actuala Coalitie, accesul la actul guvernarii le-a sters cu brutalitate din memorie orice doza de responsabilitate fata de milioanele de romani. Se vorbeste de la varful Puterii cu o nonsalanta tipica marilor demagogi despre interesul national, despre necesitatea austeritatii, despre mentinerea stabilitatii politice, despre o ipotetica iesire din criza. Nu poti, nu ai dreptul ca simplu cetatean sa fii solidar cu impostura, cu incompetenta, cu jaful generalizat, cu o gasca de profitori ce isi urmaresc obsesiv propriile interese. Doar propriile interese. Pentru actuala Opozitie, una, la randul sau, macinata de orgolii si lupte pentru suprematie, devine foarte greu, aproape imposibil, sa obtina sprijinul UDMR sau al unor “independenti” rasplatiti cu functii si afaceri cu statul de catre actualul regim.
Duplicitatea celor doua formatiuni reiese chiar din declaratiile recente ale liderilor sai. Lideri care sustineau in urma cu cateva luni ca vor iesi de la guvernare la 1 ianuarie 2011 in cazul in care salariile bugetarilor nu vor reveni la valoarea de dinainte de reducerea cu 25 la suta. Avertismentele pareau ferme. Nu am asistat, din pacate, decat la o noua mostra de demagogie ieftina, in conditiile in care, deja, premierul Boc a anuntat ca incepand cu anul viitor vom asista doar la o crestere nesemnificativa a salariilor bugetarilor, cu mult mai mica decat taierea initiala. Si de aceasta data, liderii UDMR si cei ai UNPR au preferat sa se “sacrifice” pentru binele Coalitiei, pentru stabilitatea unei guvernari ce se departeaza alarmant de nevoile populatiei. Increngatura intereselor actualei Puteri va fi greu de destructurat de Ponta, Antonescu si colegii lor. Criza provoaca numeroase cosmaruri, iar clientela portocalie isi doreste si pe mai departe un somn fara griji, protejat chiar de cei care clameaza, pe un ton tot mai impertinent, austeritatea.
Traian Basescu ne anunta ca actualul acord cu FMI trebuie extins. Ce conteaza ca indatorarea romanilor a atins, deja, cote dramatice, iar un nou imprumut ar duce populatia pe culmile cele mai inalte ale disperarii? Conteaza doar ca profitorii actualului regim trebuie sa sfideze si pe mai departe recesiunea. Sa se bucure de apartenenta la o guvernare toxica si profund iresponsabila. Care le aduce profit maxim. Tupeul decidentilor se intinde ca o pelagra, nu mai poate fi nici macar mascat de cei care promiteau, an dupa an, ca romanii vor trai mai bine. Romania a fost, practic, confiscata de clanuri politice care refuza sa mai dea explicatii cuiva pentru milioanele de drame, pentru saracia excesiva, pentru decredibilizarea institutiilor, pentru rapirea ultimului strop de speranta.
Revolutia din 1989 sau, ma rog, ce o fi fost aceasta, cu numeroasele sale victime, a adus democratia. O democratie mult asteptata, pervertita, insa, rapid de cei care au simtit, imediat, gustul banului nemuncit, al sfidarii legii, al inavutirii peste noapte. De peste 20 de ani, politica nu ne aduce decat iluzii. Nesfarsite iluzii pe care le imbratisam cu aceeasi naivitate. Am suferit mult, ducem pe umerii nostri ani de dispret si incompetenta a actualei clase politice, fara sa avem curajul de a ne opune unor gasti politice care nu nici cea mai vaga intentie de a se opri din umilirea Romaniei. Sau poate ma insel, iar populatia va arata acestor impostori, mai repede decat anticipez, ca ea detine adevarata Putere. Ca s-a saturat de umilinta, saracie si minciuni. Sa vezi atunci cum vor incerca sa se deghizeze unii dintre actorii politici in revolutionari, cum isi vor acuza colegii, cum vor incerca disperati sa isi stearga urmele si sa se prezinte ca o alternativa reala, capabila sa se sacrifice pentru viitorul unei tari duse spre prapastie chiar de ei.
Iulian Badea
sursa: cronicaromana.ro
