Archive for Februarie 11, 2010
Drumuri publice vs. Drumuri private
Am scris în mai multe rânduri despre rolul proprietăţii private în producţia de drumuri. Argumentul de bază este simplu: dacă recunoaştem importanţa proprietăţii private în producţia de struguri, cuţite sau servicii de telefonie, atunci, dacă suntem consecvenţi, ar trebui să adoptăm o poziţie similară şi în legătură cu oferta de drumuri. Dacă statul este un prost furnizor de struguri, cuţite sau servicii de telefonie, atunci este un prost furnizor de drumuri.
Incapacitatea statului de a administra drumurile (problemă strâns legată de producţia de drumuri) a fost evidenţiată foarte bine în ultimele zile. S-a văzut cum măsurile luate de autorităţi – de exemplu, oprirea traficului, în dispreţul total al călătorilor – sunt, pentru a cita un politician cunoscut, “din stomac”, adică fără mută judecată.
Un studiu de caz foarte interesant este cel al autostrăzilor. Dificultatea deszăpezirii este în bună măsură datorată absenţei parazăpezilor care protejează drumul de viscol. Bănuiesc că nimeni nu a mai fabricat parazăpezi după 1989, cele pe care le vedem montate pe câmp sunt cele moştenite de pe vremea comunismului. Se susţine că montarea parazăpezilor este nerentabilă, din cauza hoţilor în căutare de fier. De fapt, toată această discuţie nu face decât să arate ineficienţa asociată cu proprietatea publică.
Dacă drumul ar fi privat, proprietarul său ar fi direct interesat în păstrarea traficului, pentru că trăieşte de pe urma traficului. Ar fi stimulat să ţină drumul deschis cât mai mult timp sau, în caz de înzăpezire, să îi salveze pe cei izolaţi. Dacă companiile producătoare de ghete oferă garanţie, nu există niciun motiv special pentru care patronul drumului să nu procedeze la fel. Astfel, propriul interes l-ar mâna probabil să cumpere parazăpezi cu care să îşi protejeze investiţia. Iar talentul antreprenorial şi competiţie ar stabili din ce material să fie confecţionate aceste dispozitive.
Să presupunem însă că parazăpezile pot fi confecţionate doar din fier. Apare vreo problemă specială? Nu, fiindcă proprietarul drumului, dat fiind ca dispune şi de mijloacele necesare apărării proprietăţii (la arme mă refer, desigur) ar descuraja imediat pe oricine ar încerca să fure parazăpezile. Să nu uităm că hoţia nu este legată de parazăpezi (la urma-urmei, nimic nu separă din acest punct de vedere parazăpezile de operele de artă), ci de proprietatea publică.
Până una alta, vă urez drum bun, pentru că sunteţi pe cont propriu.
Bogdan Glăvan
sursa:logec.ro
The Great Highway Robbery Continues: How The FDIC Is Legally Transferring Billions In Taxpayer Money To Hedge Funds
It is not a secret to anyone who has been closely following the FDIC’s quasi criminal bank takeover practices over the past year, that acquirors of failed banks end up receiving a massive and risk-free gift in the form of taxpayer benefits via the FDIC when it comes to funding losses on a given bank acquisition. Should there be a short sale resulting in a loss to the full principal (not the cost basis mind you)? Not to worry, Sheila Bair is there to hand out taxpayer money to the hedge funds/banks owning the newly transferred assets. A recent example of this was the glaring insider trading which preceded the acquisition of failed AmTrust Bank by New York Community Bancorp, in which both NYB and those who bought calls in advance of information being made public, made massive illegal profits. And as the SEC continues to pretend like this episode never happened, we remind the intellectually subprime Mary Schapiro to finally pursue those involved, and will continue doing so for as long as it takes. But back to the FDIC: the folks at Think Big Work Small have compiled a terrific video detailing exactly how several hedge funds, currently owners of recently created shell holding company OneWest Bank, are picking apart the carcass of failed IndyMac, all the while encouraging short sales (instead of loan mods) as only that way do they get to benefit fully from the taxpayer funded FDIC loss-share arrangements which makes the IndyMac transaction an immediate slam dunk for everyone involved…except America’s taxpayers, and the FDIC’s ever depleting DIF reserve. Read entire article
sursa: Zero Hedge
Politica financiară şi războaiele ideologice
Ne aflăm în momente destul de dubioase pentru moneda europeană. PIGS, cei patru purceluşi, prin circul financiar iresponsabil pe care l-au făcut au pus o presiune enormă pe cursul euro.
Presiune care, bineînţeles, e pusă pe seama speculatorilor. Nu pe iresponsabilitatea statelor în cauză, guvernanţilor mai precis. Ei sunt, ca de obicei, lipsiţi de responsabilitate.
Presiune care, bineînţeles, nu a rămas fără urmări, cât a scăzut euro faţă de dolar? Peste 8 procente. E puţin? Nu.
Ce au hotărât statele europene? Să-i salveze pe purceluşi pe banii contribuabililor. Să plătească neamţul pentru iresponsabilitatea şi corupţia grecului.
Unde ne duce fenomenul? Oamenii nu sunt imbecili, văd că situaţia e violetă, albastrul nu e la modă, şi încep să strângă bani negrii pentru zile albe. Şi creşte rata economisirii. Se petrece în toată Europa, se petrece şi în România. Asta normal duce la scăderea preţurilor (deflaţie), dacă nu creştea preţul ţigărilor aveam o inflaţie de 3 procente. Creşterea accizelor a condus la ratarea ţintei de inflaţie.
Deci, să revenim, oamenii strâng bani. Consumul scade, producţia scade din lipsa cererii. Ca măsură învăţată de la Keynes băncile centrale produc monedă de hârtie şi o bagă în sistem şi scad dobânda de referinţă, poporul tezaurizează banii. Şi la un moment dat se prinde că de fapt tezaurizează hârtie. Şi începe să cumpere orice, preţurile cresc fulgerător, din cauza producţiei mici inflaţia face explozie.
Şi acum să ne uităm la noi. Leul se apreciază în raport cu euro. Dar în raport cu dolarul ? Nu. Să ţinem banii în dolari? Şi americanii fac la fel dar ei au moneda de referinţă şi-i au pe chinezi care cumpără tot. Tot o gogoaşă, dar bazată pe producţia fantasmagorică din China. Cât or mai avea şi chinezii răbdare şi chef. Un stat nu se comportă ca un om. Chinezii sunt prinşi în capcana movilei de titluri ale FED pe care o deţin. Dacă nu mai susţin dolarul se prăbuşesc şi ei.
Şi atunci în ce monedă să-ţi păstrezi economiile? În altceva. Sau măcar în toate monedele simultan. Dacă se prăbuşesc toate, asta e. Sau poţi să cumperi aur sau argint, sau teren agricol. Sau în ce vă trece prin cap, uşor tranzacţionabil.
În vremea asta în blogosferă au loc războaie ideologice care depăşesc intelectual cu mult orice dispută politică. Subiectul este influenţa Statului în economie sau chiar existenţa lui. Când o să aud pe un post serios, nu generalist, o asemenea discuţie purtată între politicieni o să consider că există partide cu ideologie. Până atunci mă distrez copios privind “reformarea clasei politice”.
Războaiele se duc între comentatori aici, aici şi aici şi aici. Sunt dovada vie că printre români există oameni cu principii, cu ştiinţă şi cu talent, şi care susţin o părere politică cu credinţă în ea. Care nu se dau cum bate vântul şi care nici n-au funcţii publice.
Globalization Is Killing The Globe: Return to Local Economies
Globalization is killing Europe, just as it’s already wiped out much of the American middle class.
Spain and Greece are facing immediate crises that many other European nations see on the near horizon: aging boomer workers are retiring with healthy benefit packages, but the younger workers who are paying for those benefits aren’t making anything close to the income (or, therefore, paying the taxes) that their parents did.
Globalists/corporatists/conservative “free market” and “flat earth” advocates say this is a great opportunity to cut benefits for the old folks (and for the young folks in the future), thus bringing the countries budgets back into balance, and this story is the main corporate media storyline.
But it overlooks the real issue (and the real solution): how globalization is killing these nations’ economies and what can be done about it.
From the days of Adam Smith, classical economics pointed out that manufacturing and extraction are the only two ways to “create wealth.”
“Wealth” is different from “income.” Wealth is value, which endures at least for some time. Income is simply compensation for work. If you wash my car for $10 and I mow your lawn for $10, we have a GDP of $20 and it looks like we both have income and economic activity. But no wealth has been created, just income.
On the other hand, if I build your car, I’m creating something of value. And if you turn my lawn into a small farm that produces food we can all eat, you’re creating something of value. Not only do we have an “economy” with a “GDP,” we also have created wealth.
A stick on the ground has no commercial value, but if you add labor to it by carving it into an axe handle — a thing of commercial value — you have “created wealth.” Similarly, metals in the ground have no commercial value, but when you add labor to them by extracting, refining, and forming them into products, you “create wealth.” Even turning seeds and dirt and cows into hamburgers is a form of manufacturing and creates wealth.
This is the “Wealth of Nations” that titled Adam Smith’s famous 1776 book.
On the other hand, when a trader at Goldman Sachs makes a “profit” trading stocks, bonds, or currencies, no wealth whatsoever is created. In fact, to the extent that that trader takes millions in commissions, pay, and bonuses, he’s actually depleting the wealth of the nation (particularly to the extent that he moves his money offshore to save or invest, as many do).
To use the United States as an example, in the late 1940s and early 1950s manufacturing accounted for a high of 28 percent of our total gross domestic product (and much of the rest of the economy like agriculture that, in a classical sense is “manufacturing” wasn’t even included in those numbers), and when Reagan came into office it was at a strong 20 percent. Today it’s about ten percent of our GDP.
What this means is that we’re creating less wealth here, because we’re not making much anymore. (And the biggest growth in American manufacturing has been in the military sector, where goods are made that are then destroyed when they explode over foreign cities, causing even more of our wealth to vanish.)
The main effect of the globalism fad of the past 30 yearrs — lowering the protective barriers to trade that countries for centuries have used to make sure their own local economies are self-sufficient — has been to ship manufacturing (the creation of wealth) from developed nations to developing nations. Transnational corporations love this, because in countries with lower labor costs and few environmental and safety regulations, it’s more profitable to manufacture products. They then sell those products in the “mature” countries — the places that used to manufacture — and people burn through the wealth they’d accumulated in the earlier manufacturing days (home equity, principally, along with savings and lines of credit) to buy these foreign-manufactured goods.
At first, it looks like a good deal to consumers in developed nations. Goods are cheaper! But over a decade or two or three, as the creation of real wealth is reduced and the residue of the old wealth is spent, the developed nations become progressively poorer and poorer. At the same time, the “developing” nations become wealthier — because those are the places that are producing real wealth.
Which brings us to Spain and Greece — and the problem of all developed nations including the USA. So long as globalism continues apace, the transnational corporations and their CEOs will continue to become fabulously wealthy. But, more importantly, they also acquire the political power that comes with that control of economies.
So they tell us that instead of putting back into place tariffs, domestic content laws, and other “protectionist” policies that built America from the time the were first proposed by Alexander Hamilton in 1791 (and largely adopted by Congress in 1793) until they were dismantled by Reagan/Bush/Clinton/Bush, we should instead simple “accept the reality” that we’re “living beyond our means” and we have to “cut back our wages and social programs.”
In other words, they get richer, our nations become poorer, and national sovereignty is reduced.
Nations — and in large countries like the USA, even states — must again rebuild their manufacturing base and become locally self-sufficient, so their own consumers are buying products manufactured by their own workers.
“But won’t that make Wal-Mart’s stuff more expensive?” whine the flat-earthers.
Yes, it will. But most Americans (and Greeks and Spaniards) would gladly pay 10 percent more for the goods in their stores if their paychecks were 20 percent higher. And manufacturing paychecks have always been higher, because manufacturing is where “true wealth” is generated (thus the basis for most union movements, which further guarantee healthy worker income and benefits).
The transnational corporations benefiting from globalization are also, in most cases, the transnational corporations that own our media, so even the word globalization is rarely heard in reports on economic crises around the world.
But globalization is the villain here, and one that needs to be taken in hand and brought under control quickly if we don’t want to see virtually the nations of the world end up subservient to corporate control, a new form of an ancient economic system known as feudalism.
Thom Hartmann
sursa: opednews.com
Suprematia gastilor (politice)
Partidul politic reprezinta, potrivit DEX-ului limbii romane, o grupare de oameni uniti prin comunitatea conceptiilor politice, ideologice si a intereselor sociale. Potrivit aceluiasi dictionar, gasca inseamna un grup restrans de oameni, uniti intre ei prin preocupari, mai ales in vederea savarsirii unor fapte reprobabile, care aduc prejudicii societatii. Sa privim la clasa politica a ultimilor 20 de ani si sa ne raspundem fiecare dintre noi in ce categorie am putea sa-i includem pe liderii postdecembristi. Manati de un orgoliu absurd, de interese ce exclud categoric nevoile cetateanului, de o devastatoare obsesie fata de Putere, alesii nostri nu au ezitat sa transforme Romania intr-un camp urias de scandaluri si batalii electorale. Intr-un partid, fie el la guvernare sau unul “de buzunar”, liderii politici au cea mai mare influenta. Notiunea de lider implica o responsabilitate uriasa. Fata de miile de sefi si sefuleti din teritoriu, care te gireaza conditionat. Ei vor sa le oferi guvernarea. Privilegii. Afaceri cu statul. In caz contrar, devii inutil. Nu mai corespunzi, nu mai faci fata cerintelor, pretentiilor celor care vor doar sa ii conduci la Putere, in lumea privilegiilor si a banilor publici. Razboaiele trebuie neaparat castigate, pentru ca liderii din teritoriu asteapta recompense. Iar acestea pot veni doar din postura de partid aflat la Putere.
Astfel, mecanismul functioneaza ca uns in fiecare partid. Ierarhia iti confera dreptul de a avea intaietate la numirea in functii publice. Cu cat esti mai important la varful partidului, cu atat obtii o demnitate mai inalta. Apoi, pe acelasi principiu, functiile se impart in fiecare judet, municipiu, oras, comuna. Nu primeaza competenta, ci numarul de voturi pe care l-ai adus in circumscriptia ta. Acest aspect iti poate conferi posturi pentru clientela care, la randul sau, te-a sprijinit conditionat. Nu puteai castiga alegerile in judet fara sutinerea financiara a unor oameni de afaceri care au si ei nevoi si… pretentii. Circuitul nu se gripeaza niciodata. Cei incomozi sunt inlocuiti, imediat, cu altii. Iar mecanismul merge mai departe. Oferi, primesti. Ce conteaza ca esti un monument de competenta in finante, agricultura sau protectie sociala, cat timp nu faci parte din gasca lor. Fara sustinerea cui trebuie, nu vei putea niciodata, ca simplu cetatean, sa ai sansa de a pune umarul pentru a urni cu adevarat ceva in tara asta. Motivul este simplu: nu faci parte din activul de partid, iar algoritmul te ocoleste de fiecare data.
Stim cu totii foarte bine ca fiecare judet este impartit intre 15-20 de lideri locali care invart totul dupa bunul plac. Acesta este pretul pe care cei de la Centru il platesc pentru a avea sprijin in confruntarile electorale. De aici pana la turism si mita electorala nu mai este decat un pas. Pe care sefuletii din teritoriu il fac fara jena. Stiu ca legea in cazul lor este facultativa. Politia, magistratii sunt oricum la cheremul lor. Doar au primit dreptul de a calca totul in picioare. Cate unul, mai naiv, mai lacom, mai pica in plasa unei lupte anticoruptie ce da bine la electorat. Imediat partidul se desolidarizeaza, acuza, se simte tradat. Altul ii ia instantaneu locul celui ce a fost atat de fraier, incat sa se lase prins. Iar scenariul se repeta parca tras la indigo. In dispretul milioanelor de romani.
Iulian Badea
sursa: cronicaromana.ro
Vom fi mai puternici sau mai vulnerabili?
Decizia guvernului Boc, de infiintarea a doua mari companii energetice nationale este de departe cea mai mare responsabilitate asumata de un guvern in ultimii zece ani. In scurt timp vom afla daca sistemul energetic, singura avere ramasa inca in gestiunea statului roman, va ramane, sau nu, coloana vertebrala a fragilei economii romanesti.
In urma cu exact zece ani, la presiunea Bancii Mondiale si a Fondului Monetar International, sistemul energetic din Romania, reprezentat de gigantul CONEL, era spart intr-o sumedenie de entitati, bazate pe tipul de resurse utilizate, operatiune unica in tarile Europei.De voie ca de nevoie, Romania devenea un pionier in acest domeniu, pe fondul unei crize energetice ce ameninta lumea si care este departe de a fi la apogeu.
Intr-o analiza precedenta am explicat de ce asa zisa “reforma” infaptuita in urma cu zece ani era, intre altele, si opera unor “asasini economici”, specializati in acapararea resurselor unor tari de tip bananier, cum era considerata si Romania la vremea respectiva.
Asa au aparut in sistem “baietii destepti”, asa au putut fi vandute la preturi derizorii distributiile de energie, urmand apoi acapararea producatorilor de energie ieftina. Odata luat caimacul sistemului, statul roman nu avea decat sa se spele pe cap cu producatorii neperformanti, care-i ramaneau in carca, pentru ca nimeni nu era dispus sa investeasca in ei.
Opera “asasinilor economici” era bine mascata de foamea unor asa zisi jucatori de piata autohtoni, care in haosul creat au stiut sa traga din sistem cat de mult s-a putut, cu sprijinul nemijlocit al clasei politice aflata la putere.
Ajuns la limita suportabilitatii si printr-o conjunctura deloca favorabila pe plan international, sistemul energetic romanesc a fost, totusi, uitat la un moment dat, companile de profil europene avand in momentul de fata alte preocupari.
Pe acest fond, actualul ministru al economiei, Adriean Videanu, si-a stabilit ca obiectiv inca de anul trecut infiintarea a doua mari companii energetice, in care sa intre deopotriva atat producatorii eficienti cat si cei perdanti, in ideea ca in noua structura vom avea si noi doua companii nationale care vor putea rivaliza cu greii Europei.
Departe de mine ideea ca infiintarea celor doua companii vine exclusiv din gandirea de mare strateg a domnului Adriean Videanu. La presiunea putinilor specialisti romani ramasi inca in sistem, deloc dezinteresata, domnul Videanu a facut, totusi, un lucru bun.
Cum in Romania ne-am obisnuit insa ca bunele intentii sa ascunda si altceva, continuu,totusi, sa privesc restructurarea sistemului energetic cu anumite retineri.
Inainte de a spune care sunt acestea, as vrea sa cred ca strategia actualului guvern merge mult mai departe decat simpla comasare a unor unitati de generare a energiei cu furnizorii de materie prima si ca, in al doisprezecelea ceas, responsabilitatea guvernantilor este mai presus decat orice alte interese secundare, de grup.
Luand in considerare bunele intentii, singurul lucru de care imi este teama pleaca insa de la stiinta actualei puteri de a duce mai departe un proiect de o asemenea anvergura, caci problemele ce vor aparea vor fi mult mai complicate decat formarea companiilor in sine.
Dupa ce a pierdut petrolul si o mare parte din resursele de gaze naturale, Romania nu-si mai poate permite alte rabaturi de la resursele energetice lasate ei de bunul Dumnezeu.
Energia electrica este sangele oricarei economii moderne, in lipsa careia competitivitatea si performanta nici nu pot fi luate in discutie. Asadar, de accesul la energie, dar mai ales de pretul acesteia va depinde in viitor si soarta economiei romanesti, caci nu intamplator marile puteri occidentale au ca prioritate dezvoltarea sistemelor energetice, sau acapararea unor resurse din tarile sarace.
Cu toate ca este tarziu, Romania mai are o sansa si aceasta poate fi tocmai infiintarea celor doua mari companii energetice nationale.
De la teorie la practica lucrurile sunt insa mult mai complicate. Daca guvernantii vor intelege ca sistemul energetic nu este punga fara fund din care se poate fura la nesfarsit, atunci avem cu adevarat o sansa sa devenim o putere regionala.
Daca insa, din amestecul de energie ieftina cu cea scumpa se va incerca compensarea pierderilor intr-un sistem de plati incrucisate si greu de urmarit, atunci cu siguranta ne vom risipi si ultima resursa vitala pentru viitorul acestei tari.
Infiintarea celor doua companii nationale nu este in nici un caz pe placul marilor companii europene, cu atat mai mult pe placul celor prezente deja in Romania. Vom afla in curand pozitia Comisiei Europene fata de aceasta regrupare a companiilor producatoare, caci cea mai mare amenintare este pozitia de monopol pe piata energiei electrice.
Ca o prima presiune, la care guvernul roman a cedat, in cele doua companii nationale nu a intrat nici una dintre cele trei filiale ale Electrica, ramase neprivatizate, cu toate ca acestea ar fi avut o contributie importanta de cash flow in visteria noilor companii. Or, fara bani lichizi nici nu poate fi vorba de acoperirea necesarului mare de investitii de care unitatile intrate in cele doua companii au stringenta nevoie.
Se presupune ca o eventuala listare a lor pe bursa ar putea genera finantarea in retehnologizare. Pentru aceasta este insa nevoie de timp, de transparenta si mai ales de performanta manageriala. Va putea statul roman, indiferent de cine va fi reprezentat, sa nu influenteze politic deciziile manageriale la nivelul celor doua companii, asa cum se intampla in prezent?
Apoi, ma intreb, ce pozitie vor avea “baietii destepti”, beneficiari ai unor contracte avantajoase de achizitie de energie electrica, in conditiile in care in noua structura respectivele contracte vor trebuie renegociate.
Nu in ultimul rand, ma intreb ce se va intampla cu unitatile de generare a energiei electrice ce nu intra in structura companiilor nationale si care supravietuiesc exclusiv in baza ajutorului de stat ? Este vorba in speta de centralele termoenergetice in cogenerare, care ne livreaza si caldura si apa calda in majoritatea oraselor mari ale tarii.
Inca odata, decizia guvernului de a infiinta doua companii energetice nationale este de o importanta exceptionala pentru viitorul acestei tari. Provocarile la care trebuie sa raspunda insa initiatorii proiectului, dar mai ales unitatile intrate in componenta noilor companii, vor constitui subiectului urmatoarei analize.
Alexandru Moldovan
sursa: bloombi.ro
