In Memoriam Václav Havel (5 octombrie 1936, Praga – d. 18 decembrie 2011, Hradecek)
„Fiecare viaţă converge spre un centru” Emily Dickinson
„J’ aimerais mieux la lecture des vies particulières pour commencer l’ étude du cœur humain” Rousseau
Dispariţia, la doar 75 de ani, de pe scena politică a lumii democrate, a lui Václav Havel, a reamintit lumii civilizate (o Europa post-criminală, ce a furnizat în secolul trecut Holocaustul şi Gulagul, adică cei doi „gemeni heterozigoţi” apocaliptici) că gustul libertăţii trebuie reinventat sau măcar re-evaluat. Zbuciumul luptei împotriva totalitarismului îşi reia clocotul…Momentul despărţirii de Havel – întâmpinat mai ales cu solidaritatea la căpătâiul său a preşedinţilor ţărilor care au suportat Războiul Rece – , a trezit multe conştiinţe din hibernarea (sau doar din pasa fatigabilă a) tranziţiei post-totalitare. Havel, Papa Ioan Paul al II-lea, Andrei Saharov, Paul Goma, Alexandru Soljeniţin şi foarte puţini alţii sunt cei mai reprezentativi dintre intelectualii care, în timpuri întunecate, au salvat onoarea umanităţii şi care şi-au riscat libertatea şi viaţa pentru a se opune Puterii totalitare. Ei vor rămâne, pentru eternitate, reperele umane, spirituale şi morale în jurul cărora va fi definit conceptul de libertate, atunci când se va scrie o istorie a demonismului şi a rezistenţei la demonism. Din acest unghi al istoriei, Havel va rămâne personalitatea care şi-a sacrificat viaţa pentru a apăra fiinţa umană de pericolele gândirii captive, în contextul extrem de dur al unei istorii europene în care Războiul Rece ajunsese aproape de situaţia izbucnirii unui război nuclear, după ce propaganda comunistă, impusă de Moscova în toate ţările bolşevizate şi aliniate în lagărul socialist, terorizase Estul Europei cu deceniile de „inginerie a sufletului omenesc” şi de „inginerie a spiritului omenesc, de la pedagogia concentraţionară a lui Makarenko, organizată pentru reproducerea în masă a Omului Nou…până la subvenţionarea unei vaste reţele de agenţi de influenţă în Europa şi Statele Unite, iar mai târziu în toată Lumea a Treia.
Havel a fost fascinat de înţelegerea mecanismelor puterii celor lipsiţi de putere (disidenţii, asumaţi de autor, în această operă capitală, sub metafora de zarzavagii); Havel a fost atras de înţelegerea gradaţiilor care colorează scala conştiinţei şi asumării libertăţii, în societăţile post-totalitare: „Tocmai de aceea, ştiam ce mă aşteaptă, ştiam că depinde numai de mine ca perioada de închisoare să aibă valoare din punct de vedere social, şi mai ştiam că voi rezista”.
În celebra sa lucrare Puterea celor lipsiţi de putere, In Memoriam Jan Patočka, apărută şi în româneşte , Havel răspunde la întrebări de tipul „cine sunt aceşti disidenţi?”, sau “e, oare, în puterile şi posibilităţile „disidenţilor” – ca oameni aflaţi înlăuntrul tuturor structurilor puterii şi în postura unor „semicetăţeni” – să influenţeze în vreun fel societatea şi sistemul social?” (relectura acestui text – foarte necesară! – ne arată de ce România comunistă a stat mai prost la capitolul intelectualilor cu discurs civic şi etic antitotalitar, adică al intelighentsiei, spre deosebire de Cehia, Rusia, Polonia sau Ungaria). Premiza unei deconstruiri cu adevărat utile a chestiunii în cauză este asumată de la bun început, prin reflecţia asupra caracterului puterii împotriva căreia acţionează disidenţii, adică aceşti indivizi „lipsiţi de putere” (p. 53). Scrupulele suplimentare manifestate de Havel în jurul acestei definiri a puterii vin din conştientizarea faptului că adevărul – în cel mai larg sens al cuvântului – are în sistemul post-totalitar o rază de acţiune particulară, necunoscută în alt context; cu mult mai mult şi mai cu seamă altfel, adevărul joacă în acest sistem rolul factorului puterii sau, direct, al forţei politice” . În raport cu acest adevăr universal, percepţia sistemului comunist drept o dictatură în sens clasic, adică o dictatură politică exercitată asupra unei societăţi aplatizate, este supusă unor ispite ce camuflează adevărata sa natură. De aceea, Havel subliniază cu insistenţă, faptul că sintagma pe care o utilizează, anume aceea de sistem post-totalitar (încă din 1978!, n.n.), nu vrea nicidecum să definească un sistem care nu ar mai fi totalitar, dimpotrivă „vreau să subliniez că e totalitar fundamental altfel decât dictaturile totalitare „clasice” de care e legată, de obicei, în conştiinţa noastră noţiunea de totalitarism”.
Aici intră în rol Zarzavagiul şi toată recuzita ce îl defineşte: propaganda, iluzia aderenţei la utopie şi mecanismele trezirii din beţiile ideologice: „Responsabilul unei prăvălii cu zarzavaturi a plasat în vitrină, printre cepe şi morcovi, lozinca „Proletari din lumea întreagă, uniţi-vă!” De ce a făcut-o?…E, într-adevăr, el personal, înflăcărat de ideea unirii proletarilor din întreaga lume? …A reflectat el vreodată, cu adevărat, măcar o clipă, asupra modului în care ar trebui realizată o asemenea unire şi ce ar însemna acest lucru?” Într-un sistem post-totalitar ca acela la care se raportează Havel, asumarea în vitrină a unei astfel de lozinci ţine de ornamental, de înregimentare şi de interesul individual perceput ca fiind vital, dar are efectul de a legitima Puterea. De aceea, observă şi autorul, ideologia joacă în aceste sisteme un rol atât de important. Fără ideologie nu există acel mecanism complicat de elemente constitutive, de trepte ierarhice, pârghii de transmisie şi instrumente de manipulare indirectă, mecanism ce nu lasă nimic la voia întâmplării, ca multiplu asigurator al integrităţii Puterii post-totalitare. Sub presiunea acestei integrităţi şi integralităţi însă, se creează o adâncă prăpastie între intenţiile sistemului post-totalitar şi intenţiile vieţii, căci viaţa merge, prin natura ei, spre pluralitate, spre coloritul pitoresc, spre autoconstituire de sine stătătoare şi autoorganizare, spre împlinirea libertăţii sale, în timp ce sistemul post-totalitar pretinde unitatea de monolit, uniformitatea, disciplina autoritară. Apar, ca fiind efectiv antagonice, pe de o parte tendinţa vieţii şi a individului liber, „care doreşte să-şi făurească mereu stările cele mai improbabile”, şi pe de altă parte tendinţa sistemului post-totalitar de a impune „stările cele mai probabile”. Individul este apăsat de un dictat al ritualului, în mod progresiv, pe măsură ce are loc o metamorfoză uluitoare: cu timpul, ideologia încetează să mai slujească Puterea, şi, paradoxal, puterea începe să slujească teza, ideologia (p.62). Ideologia devine, aşadar, ea însăşi Dictatorul, atunci când, în chip de putere, „dezmoşteneşte puterea”. Este aspectul esenţial al naturii puterii post-totalitare: acela când ideologia hotărăşte soarta oamenilor, nicidecum oamenii soarta acesteia.
Şi vine ziua când ceva se revoltă în sufletul zarzavagiului, făcând loc naşterii disidentului : acesta încetează să mai expună în vitrină anumite lozinci doar ca să fie pe placul lumii, nu se mai duce la alegeri despre care ştie că nu sunt alegeri (p.69), la şedinţe începe să critice tot mai virulent, arde de nerăbdare să identifice în mulţimea massă conştiinţe care gândesc altfel, adică diferit faţă de ideologia oficială. Revolta lui, asumă Havel, va fi o tentativă de dobândire a vieţii în adevăr. Dar zarzavagiul care se rupe de turmă nu rămâne nesancţionat: în curând va fi scos din funcţia de responsabil şi transferat la cărăuşie, ca distribuitor de marfă; i se va reduce salariul; speranţa unei călătorii în străinătate se va risipi; înscrierea copiilor în învăţământul superior va fi ameninţată. De la vârful Puterii va primi un şut, iar colaboratorii se vor dezice de el, îngroziţi, pentru că aceştia nu doresc cu nici un chip să se schimbe statu quo-ul, care e sursă a privilegiilor şi a securităţii personale în sistemul post-totalitar. Prin mecanismele coercitive şi ale executanţilor de sancţiuni – ca verigi anonimizate ale sale –, însăşi structura puterii va fi aceea care îl va exclude pe zarzavagiu din sânul ei; sistemul însuşi va fi acela care prin prezenţa sa înstrăinătoare în fiinţa oamenilor îl va pedepsi pentru revolta lui (p.70).
Viaţa în adevăr, opunându-se vieţii în minciună, observă Václav Havel, are, în sistemul post-totalitar, multiple valenţe: existenţială, politică, noetică, morală. Adevărul fiinţei care se opune înregimentării prin viaţă în adevăr devine forţă politică: aşa cum, în sistemul post-totalitar, în spatele ritualului se ascunde samavolnicia puterii (p. 108), la disident, se poate admite că în spatele asumării libertăţii personale se află rădăcina responsabilităţii, prin contagiune, faţă de libertatea tuturor celor ce se vor molipsi de ea, deci vor crea o ameninţare faţă de puterea samavolnică. Este, în fond, esenţa atitudinii disidente. Care ţine, în formele practice, mai mult de prepolitic. Pe baza acestei asumpţii, Havel conchide (p.112) că, punctual, spaţiul cel mai legitim de plecare al tuturor strădaniilor societăţii civile de a înfrunta presiunea sistemului este sfera „prepoliticului”, observând că este vorba despre un domeniu ce ţine mai mult de comunitate decât de organizaţie (p. 129), tocmai pentru că se defineşte printr-o paradigmă a libertăţii.
Lectura textului, publicat de Havel încă din 1978, este foarte utilă, pentru că tema este mai mult decât actuală: şi astăzi, la fel ca pe vremea disidenţei sale (p.130), problema esenţială era găsirea căii pentru ieşirea din marasmul lumii, dar mai ales asumarea, de către conştiinţele lucide şi democratice, a unei „vieţi în adevăr, articulată şi pentru reînvierea sentimentului „responsabilităţii superioare”, în mijlocul unei societăţi civile nepăsătoare”…
Miza lui Havel este şi miza noastră: aflarea semnelor unui început de reconstruire morală. Eternul început, eterna renaştere…
Autor: Angela Furtună
Adauga comentariu