Politică

Yes, we can’t

yeswecanNu stiu cit anume din reformele promise in campania electorala va reusi, in cele din urma, sa implementeze dl. Barak Obama. Unele, cum ar fi reforma sistemului de asistenta medicala, sunt deja sever controversate. Dar domnia-sa a reusit macar sa convinga o importanta parte a publicului american ca “Yes, we can”. Cit de convingatori sunt politicienii nostri?


Imi permit – zgomotul si furia unei lupte electorale care pare tot mai mult o afacere “interna” a politicienilor si tot mai putin a publicului larg – sa schitez o agenda reala a chestiunilor de fond care stau in fata Romaniei profunde.

Chestiuni de politica interna.

Prima ar fi o teribila decredibilizare a clasei politice, in ansamblul sau. Pe alocuri nedreapta – pina la urma, in ultimele decenii, tara noastra a devenit membra NATO si UE, deci cele mai importante obiective au fost, totusi, atinse – dar este o stare de fapt.

John Stuart Mill vorbea de pactul fundamental intre stat si natiune, Jean Jacques Rousseau despre “contractul social” intre condusi si conducatori. Acestea sunt fundamentele democratiei.

In absenta lor, incepe arbitrariul, anarhia sau tirania sau toate laolalta. In ultimele doua decenii, dupa ce entuziasmul decembrist s-a stins incet-incet, s-au creat falii profunde in aceste fundamente ale democratiei. Formula “chimica” a politicii romanesti ramine instabila, pe termen scurt.

Labilitatea institutiilor statului. Daca vedem la tv ca un politist doarme in masina pentru ca nu-si permite o chirie si ca magistratii amina dosare importante, nu ne simtim confortabil in postura de cetateni ai Romaniei.

Decit daca, eventual, suntem interlopi. Majoritatea institutiilor au ajuns sa fie considerate parazite si/sau inoperante de facto.

Incapacitatea politicienilor de a face front comun in jurul unor probleme de interes national, cum ar fi politica in cadrul Uniunii, asigurarea independentei reale a acelor zone care ar trebui sa fie apolitice, etc.

Diluarea conceptelor-cheie ca “patriotismul”, “natiunea”, “interesul national.

Minoritatea maghiara – consistent reprezentata in unele zone – doreste autonomie. Cel putin asa pretind politicienii care se revendica din sinul ei si care se sprijina pe voturile ei. O autonomie care nu se pretinde explicit a fi pe baze etnice dar care, de facto, asta este. Aceasta problema dospeste ca o constanta mai mult sau mai putin inflamata in ultimele doua decenii.

Chestiuni de politica externa.

Nu este clar ce facem la Strasbourg si la Bruxelles. Apetitul puternic prointegrationist al Romaniei se transforma, incet-incet, in euroscepticism. Despre fondurile europene se discuta public mai mult in termeni de “frauda” si “incapacitate de absorbtie” decit in termeni de “progres” si “prosperitate”.

Nu stim limpede care este punctul de vedere al tarii noastre in probleme-cheie ale viitorului constructiei europene.

Problema unei relatii oneste si corecte cu Federatia Rusa ramine un cartof fierbinte. Realitatea unei Romanii membra NATO si UE este inca pusa intr-o ecuatie conflictuala cu necesitatea unei relatii geostrategice cu Ursul Levantului.

Care este natura reala a relatiilor bilaterale cu SUA? Romania este prea mica pentru a constitui in pivot politic de sine-statator pentru un colos formidabil de talia Americii.

Nu este “Mica Britanie” din Balcani. Relatiile politice si economice cu Washingtonul sunt inca tulburi si de-o amplitudine variabila, in functie de coordonate greu de intuit.

Chestiuni sociale.

O populatie ce ramine relativ imbatrinita – maladie europeana, de altfel – piede in continuare substanta prin emigrare. Nimanui nu pare sa-i pese prea mult, chiar daca valurile de emigratie cuprind tot mai mult ingineri, medici sau profesori. E o hemoragie cronica de competenta si expertiza.

Neincrederea in institutiile statului naste nesupunere civica. Nesupunerea civica, dincolo de un punct, genereaza anarhie.

Daca din punct de vedere al infractionalitatii grave, politia romana a reusit – comparativ cu media europeana – sa stavileasca anumite fenomene, lumea interlopa revine acum in forta.

Bandele tot mai bine sistematizate, cresterea consumatorilor de droguri de mare risc (care inseamna inclusiv bani multi in buzunarele gangurilor de tot felul), jaful cu mina armata, etc, etc anunta vremuri grele pentru populatie si autoritati.

Cu atit mai mult cu cit infractori care si-au facut veacul prin Occident revin acasa, bine “instruiti”.

Chestiuni economice.

Dincolo de probleme punctuale ridicate de efectele unei crize globale asupra tarii noastre, ramine problema cea mai importanta: in ultimele doua decenii am construit o economie care nu (mai) produce mai nimic cu cap si coada. Brandurile noastre au ramas CEC si “Eugenia”.

Cu exceptia industriei auto si a prelucrarii petrolului, nu suntem prezenti pe harta nici unei industrii importante. Asta in conditiile in care, in pofida iluziilor, suntem o tara relativ lipsita de resurse, deci nu compensam – precum Rusia, de pilda – lipsurile economice prin exploatarea/vinzarea acelor resurse.

O parte importanta a populatiei ramine saraca, descalificant de saraca in raport cu media europeana. Este dificil sa contruiesti o piata interna plauzibila in aceste conditii. Iar pentru piata externa ai nevoie de calitate si competitivitate, chiar si fara conditii de criza globala.

Un mediu birocratic ce ramine ostil antreprenoriatului, in pofida tentativelor de reformare. In toate clasamentele internationale, mediul de afaceri din Romania se afla pe la coada – birocratie, lentoare a aparatului, fiscalitate impovaratoare, etc, etc.

Chestiuni culturale.

O natiune nu este o suma de indivizi in salopete aliniata la o imaginara sau reala cantina publica, cu sufetasele in miini. Nu reprezinta doar politica si economie, ci si un pattern cultural, in absenta caruia inceteaza a exista.

Trebuie sa fii orb pentru a nu vedea ca tara lui Brancusi, Ionescu si Eliade devine incet-incet tara lui Ciumac si a lui “Mimi de la …” (numiti dumneavoastra o “trupa” la moda). Devenim o tara a diminutivelor, a prenumelor. Nimeni nu-i spunea lui Brancusi “Costi” si lui Baba “Cornelusi”. Eugen Ionescu nu era “Jenica de la teatru”.

Nu in ultimul rind, ne-am dezvoltat o imensa capacitate de a improsca voiosi cu noroi tot ce misca si a avea ochelari de cal atunci cind (inca) se mai intimpla lucruri bune, cite ori fi ele. De a ne balacari in piata publica, de a ne face un titlu de glorie din demolarea de reale sau imaginare statui, de a arunca totul in derizoriu, de a ne exhiba frustrarile si neimplinirile personale.

Nu am invatat in doua decenii de democratie ca binele national este suma binelui fiecarui individ si nu invers, ca solutiile sunt individuale si ca doar o suma de oameni fericiti pot naste o natiune fericita.

Noi nu credem ca “Yes, we can”. ci ca “Yes, we can’t”. Si de aici pornesc probleme mai mari decit cele ale “faimoasei” crize economice globale.

Eugen Ovidiu Chirovici
sursa: bloombiz.ro