Politică

Votul pozitiv

De douăzeci de ani în România votul este preponderent negativ. Nu se votează pentru un program, ci împotriva unui candidat. Iar votul contra cuiva antrenează mobilizarea şi votul în favoarea „victimei“, defavorizând orice dezbatere de idei.

Aşa au fost compromise dezbaterile ideologice care ar fi trebuit să se desfăşoare cu ocazia alegerilor parlamentare. Din funcţia de educaţie politică a cetăţenilor pentru democraţie parlamentară, care întregeşte rolul partidelor într-o societate deschisă, nu a mai rămas nimic. Şi asta pentru că, organizate simultan cu alegerile prezidenţiale, alegerile parlamentare nu au mai contat. Încă de la început, de la campania din 1990, toată confruntarea politică şi electorală s-a centrat în jurul candidaţilor la prezidenţiale. Iar personalizarea excesivă a vieţii politice a contribuit din plin la decredibilizarea Parlamentului şi a parlamentarilor.

Înainte ca Parlamentul să fi devenit imaginea publică a instituţiei inutile, acesta fusese deja depreciat ca centru al puterii de prezidenţializarea informală a regimului politic indusă de personalizarea politicii.

Deşi alegerile parlamentare din 2008 nu au mai fost organizate simultan cu cele prezidenţiale, răul fusese făcut. Iar contestarea vehementă a noului sistem electoral a accentuat senzaţia de inutilitate a Parlamentului. În aceste condiţii, pe fundalul unui analfabetism civic amplificat de o tranziţie care a accentuat polarizarea societăţii, nu e de mirare că votul negativ a devenit arma votantului dezabuzat.

Până anul acesta, predominanţa votului negativ a antrenat schimbarea majorităţilor şi a guvernelor ca o consecinţă a alternanţei la preşedinţie. S-a conturat un fel de mecanică politică ce a generalizat un comportament electoral de contestare a celor de la putere. Şi, dacă la început beneficiarul personalizării politicii şi a votului negativ a fost Ion Iliescu, care era plebiscitat în 1990 cu 85% din primul tur pentru că împiedica revenirea moşierilor reprezentaţi de Ion Raţiu, în 1996 jocul de-a votul negativ s-a întors împotriva sa şi l-a ajutat pe Emil Constantinescu să preia puterea. Iar dacă în 2000 nu s-a votat pentru Ion Iliescu, ci împotriva lui Vadim Tudor, în 2004 s-a votat în primul rând împotriva lui Adrian Năstase. Ca şi predecesorii săi, şi Traian Băsescu a beneficiat de aceeaşi maşinărie. Conştient de remanenţa votului negativ, actualul preşedinte încearcă în 2009 să întoarcă mecanismul împotriva adversarilor săi. Poate şi din acest motiv şi l-a ales adversar pe Ion Iliescu.

Cum însă votul este o formă de participare la viaţa comunităţii, iar nu una de refuz al politicii, deturnarea sensului său a contribuit la permanentizarea crizei de încredere în instituţii. Redus doar la rolul de instrument al contestării şi alternanţei mecanice, votul devenea semnul unui sistem politic deja viciat. Iar personalizarea vieţii politice româneşti, lăsând câmp liber unui majoritarism maladiv care favoriza toate aventurile autoritare, a avut un rol determinant în compromiterea parlamentarismului. Porniţi în căutarea majorităţilor de negăsit – moştenire a unei epoci în care majorităţile trucate erau imaginea legitimităţii „revoluţionare“ -, politicienii şi-au dat întregul concurs la discreditarea coaliţiilor şi a jocului democratic. Votul negativ a fost şi rămâne semnul întoarcerii obsesive spre trecut şi al lipsei de alternativă. De aceea, trecerea spre votul pozitiv încă de la acest scrutin prezidenţial ar putea oferi ieşirea din impasul în care a ajuns România ca urmare a personalizării vieţii politice. Căci vine şi un moment în care trebuie să privim şi spre viitor.

Cristian Pirvulescu
sursa: cotidianul.ro

Despre autor

contribuitor

comentariu

Adauga un comentariu

  • Mă îndoiesc că populaţia majoritară a României, va realiza măcar după trecerea a altor 20 de ani, ce este democraţia şi cu ce se mănâncă. Nu trebuie uitată înţelepciunea populară, care a fost transmisă sute de ani, din generaţie în generaţie, prin proverbe. Unul zice aşa: “Peştele de la cap se împute!” Concluzia este una singură, atunci când “capetele” unei societăţi sunt stricate, ce pretenţii să ai de la marea masă a poporului. Deocamdată, politicianul român, mobilizează cetăţeanul, numai în lupta împotriva unui adversar politic al său. Nu am văzut încă politician român, şi nu cred că voi vedea aşa curând, care să mobilizeze cetăţeanul într-o idee sau un proiect cu rezultate benefice pentru cetăţean, nu pentru politician.

Abonează-te la newsletter