Analize și opinii Politică

Vaca este vacă, oameni buni! Ca şi noi!

Atunci când, întâmplător, se uită la o vacă, majoritatea oamenilor – bărbaţi şi femei – văd doar ugerul. Îşi aţintesc privirea asupra lui şi, dacă ugerul e mare, rotund, greu, glasul individului dobândeşte o gravitate admirativă, iar în privire îi joacă un zâmbet de cunoscător, brusc avantajat, ca specie beneficiară. Nu puţini sunt cei care, zărind animalul, îşi plimbă ochii asupra pulpelor, şoldurilor, cefei lui şi, în funcţie de rotunjimile şi volumul acestora, vocea şi pupilele omeneşti salivează analitic, intuind „carcasa”.

Mi-a fost dat să întâlnesc şi indivizi evoluaţi, săriţi peste nivelul pântecului, adevăraţi esteţi şi experţi în armonia culorilor, care îşi închipuiau pielea vacii aşezată „covor” lângă pat, într-o cameră cu aspect rustic. În ciuda mărimii, mişcării, răsuflării, neas­tâmpărului cozii şi a imenşilor săi ochi, vaca e invizibilă. Pur şi simplu nu există. În locul său se află un viu galantar ambulant din care, la sângerosul moment potrivit, îşi poate lua fiecare ce vrea, după pofte.

Nu puţini sunt bărbaţii care, zărind o femeie, o „dezbracă din priviri? Bustul, talia, şi fesele acesteia devin pentru ei mărfuri menite satisfacerii altor pofte. De regulă, asta se întâmplă dacă „doamna” s-a îngrijit să îşi scoată în evidenţă, mai subtil sau mai vulgar, pomenitele detalii anatomice. Straniu este însă faptul că, deşi prin purtări ea face totul spre a atrage atenţia asupra propriilor nuri, este indignată dacă făptura sa nu este percepută în întreaga sa complexitate. „Sunt om!” – pare să strige fiinţa prin toţi porii, şi revolta îmbracă forme variate, de la îmbufnare şi ţâfnă la isteria manifestărilor stradale feministe. Publicul însă e orb şi pace: nu vrea să observe şi să recunoască, o dată pentru totdeauna, spiritul dindărătul formelor. După vacă, certamente, femeia e următoarea victimă a societăţii.

La fel de numeroase sunt şi femeile care, cunoscând un bărbat, îl preferă însă „îmbrăcat” în cât mai multe, de la costumul de firmă şi automobilul scump la vila şi iahtul din port. Şi în acest caz, deşi masculul face totul spre a-şi expune atracţiile, la o adică el este la fel de nemulţumit de reducerea fiinţei sale la deşertăciunile esenţiale aflate în proprietate. În fel şi chip strigă şi el „Sunt om!”, contul bancar asigurând vizibilitatea indignării. Iar opinia publică se arată şi de astă dată la fel de oarbă dinaintea pretinselor virtuţi. Fără drept de tăgadă, după vacă şi femeie, bărbatul este a treia victimă a obtuzităţii sociale.

Până una-alta, în privinţa femeilor şi a bărbaţilor, experienţa şi informaţia personală – într-un cuvânt, viaţa – mi-au furnizat destule argumente despre cugetul aflat îndărătul formelor omeneşti posedate. Fie ele anatomice, fie mărfuri. Graţie drepturilor şi libertăţilor omului, limbajul speciei bipede a devenit prea expli­cit şi strident spre a mai reuşi să mascheze nimicul. Dimpotrivă, nici experienţa personală şi nici informaţia – inclusiv cea ştiinţifică – nu mi-au adus destule argumente spre a şti precis ce se află îndărătul formelor vacii. Şi trebuie să recunosc deschis că nici măcar cu porcii nu sunt clarificat, ca să nu mai vorbesc despre arbori şi despre peşti, care nu spun nimic nici dacă sunt ucişi cu bestiali­tate.

Nu ştiu câţi oameni mai au şansa de a intra iarna într-un grajd cu vite. Nu într-unul mare, industrial, ci într-un grajd ţărănesc, mic – anume făcut aşa, pentru ca animalele să îşi ţină de cald. Copil fiind, în vacanţele de la ţară, am trăit mi­nunea de acolo. În semiîntunericul încăperii cu două vaci sau lângă ieslea unde adăsta perechea de boi, am simţit prima dată forţa blândă a vieţii. Veneam din ger şi aerul cald, iradiat de imensele trupuri, mă înconjura prietenos.

Lumea dispărea. Răsuflările ample, sonore şi foşnetul fânului smuls din iesle în răstimpuri conturau liniştea. Îmi purtam mâna peste frunţile cu blană moale şi creaţă, spre baza coarnelor, unde prindeam a scărpina. Mi se părea că se bucură. Mâna cobora iar peste frunte, o limbă fierbinte şi aspră mi-o prindea scurt şi, în raza strecurată prin ferestruică, le întâlneam ochii: un abis negru şi luminos. Nu-mi mai venea să plec şi nu ştiam de ce. Mult mai târziu, amintindu-mi starea, aveam să înţeleg că adevărata pace nu e lipsa războiului cu arme, ci împăcarea.

La anii aceia o descoperisem nu numai lângă iesle, ci şi atunci când vitele trăgeau la jug. Eu nu o mai aveam, fiindcă omul care mâna boii strica totul. Imaginea acelor coloşi roşcaţi, încordându-şi grumazul şi pieptul „punându-se şi în genunchi” spre a scoate carul cu lemne din ochiurile de nămol adânci până la osii, mi-a fost printre cele mai tari amintiri. Împreună cu pleasna biciului pe spinările ude. Mai apoi, scăpat de necaz, omul exclamase: „Văzut-ai ce boi tari am?”. Împăcaţi, boii păşeau alături, iar eu nu înţelegeam defel mândria lui. Iar în jocurile de pe uliţă, când se ivea prilejul, ţineam să fiu, după situaţie, calul, ursul. Omul, niciodată. De aceea acum, pesemne, îmi este imposibil să văd un uger şi o fleică ambulante în locul unei vaci.

Limpezirea privirii trebuie încercată. La început, chiar pe o vacă, pe un arbore. După prima reuşită, drumul luminii e fără de întoarcere. Şi, într-un târziu, va apărea şi omul. Şi va fi văzut.

Autor: NICOLAE R DĂRĂMUŞ
sursa: jurnalul.ro

Despre autor

contribuitor

comentariu

Adauga un comentariu

  • Acesta este un articol instigator la bunăstarea societăţii capitaliste de consum. Atât timp cât noua generaţie, creşte cu credinţa că ogorul este supermarketul, iar vaca e la cutie de platic sau carton, transformarea omului în vită, se apropie de apogeu.

Abonează-te la newsletter