Politică

Va e dor de Ceausescu?

Va e dor de Ceausescu?Azi e ziua Tovarasului. Ar fi implinit 92 de ani, daca faza cu alimentatia sanatoasa ar fi tinut, iar romanii, in loc sa injure teancurile cu macrou din galantare, ar fi priceput ce-s aia acizi grasi mononesaturati si Omega 3. Si soia. Si faptul ca o ceafa de porc cu cartofi prajiti nu e tot ce-si poate dori un bol alimentar inteligent.

Ce, are cineva impresia ca daca baga mancare, in loc s-o trimita la export, n-ar mai fi durat sandramaua astfel incat sa apucam sa intram in anul 2000 ascultand elegia tractorului fruntas pe ramura?

Are, pentru ca Romania n-a iesit din comunism (oare a iesit sau doar a iscalit un tipizat?) de capul ei. Dar aud din ce in ce mai multi oameni gandindu-se la faptul ca pe vremea Odiosului aveau locul de munca asigurat, minim doua camere tip vagon, un orar tv astfel structurat incat sa nu stimuleze angoasele – si in fond, ecranul strica la ochi.

Sa vedem argumentele: Ce-si doresc romanii in prezent? Un job despre care sa nu afle ca se desfiinteaza pentru ca pica pietele, un acoperis deasupra capului, pe care sa nu ajunga sa-l ipotecheze pentru un imprumut necesar sa-si achite alte cinci credite, o pita unsa si multi prieteni, cu care sa ofteze privind la “Dallas”.

Mai viseaza linistea, pentru ca au uitat cat de bolnavicioasa era. O prefera inimii care tremura de nesiguranta si isi spun ca de vreme ce nu mai tin minte teama de-a deschide gura pentru a striga, n-o fi fost atat de naucitoare.

Stiu ca in comunism la 50 de ani erau in floarea varstei si nu erau nevoiti sa mature scari de bloc daca, prin absurd, ar fi fost disponibilizati. Tovarasu’ nu trimitea pe nimeni in somaj, nu risca nimeni sa doarma prin subsoluri intre doua cartoane de Telecolor.

Nu-si doreau papusi Angelina Jolie pentru pustoaice, ski-jet-uri pentru Gigel ajuns la varsta majoratului si toale de firma, pentru ca nu stiau ca exista. Intr-o lume care nu are orizont, privirea nu se ridica din pamant mai mult de-un metru, pentru ca nu simte nevoia.

Suna nasol? Si ce te faci cu milioanele de romani care pun in balanta o viata de canar care primeste zilnic graunte, sa nu moara de foame, si alta de furnica incolonata pe bufet, expusa incapatinarii unei gospodine care nu pricepe ca nu exista solutie, dar mereu ii intrerupe drumul, frangandu-i spinarea?

Boala natiunii este lipsa convingerii ca, la un moment dat, cineva o va apuca de umeri exact in momentul eliberarii intr-o prapastie. Nu trebuie sa ne intoarcem la statul paternalist, spun atletii gandirii izvorate din nevoia competitiei, competentei, promovarii valorilor. Dar ce te faci cand singura valoare de adevar palpabila – cand drama este atat de densa incat devine materie – este atribuita colapsului sperantei?

La 20 de ani de la Revolutie, milioane de romani asteapta ziua de maine ca pe-o corigenta pentru care nu sunt pregatiti. Zorile se ivesc insa mereu si n-au puterea sa constate, pentru a fi fericiti, ca Galilei, ca “totusi se invarte”. Pentru ei, se repeta aceeasi zi. Or fi toti tampiti?

Cristian Mihai Chis
sursa: ziare.com

Abonează-te la newsletter