Criza prelungită a social democraţiei nu a lăsat indiferenţi politicienii stângii democrate care îşi recunosc eşecul în faţa neoliberalismului agresiv din ultimul deceniu în special. Mobilizaţi spre regândirea unei societăţi care să-i cuprindă pe toţi cetăţenii, politicienii, filosofii, economiştii, analiştii stângii au definit tipul de societate, anume O buna Societate, precum şi politicile progresiste necesare şi utile a fi puse în practică în acest scop.
Ce îşi doreşte de fapt actuala stângă?
Răspunsul concis este: O societate care să ofere capacităţi depline pentru toti. Pentru că fără sau cu demonstraţii dorinţa pare de nerealizat, admitem că ea reprezintă o utopie a noastră, a stângii pe care însă vrem să o aducem măcar asimptotic cu obiectivul propus.
De data aceasta, Marc Saxer, reputat analist fundamentează elementele de putere necesare ca instrumente de atragere a electoratului. Încercăm să adaptăm intr-o prezentare tipic românească toate aceste elemente.
În epoca de glorie de după război, social democraţia aproape a domesticit capitalismul. Azi, mulţi nici nu mai încearcă să aibe încredere în social democraţie. Criza social democraţiei se întinde pe o perioadă mai lungă decât perioada cuprinsă între suişurile şi coborâşurile ciclului electoral. În primul rând este o criză de asertivitate politică. Criza atacă profund rădăcinile proiectului social democratic, având tendinţa să strice balanţa dintre mandatul universal pentru democraţie şi interesele particulare ale capitalului.În această luptă de punere în aplicare a utopiei chiar şi actualii social democraţi se situează pe platforme diferite: Pe de o parte sunt tehnocraţii care se distanţează de principiile stângii şi se apropie de pragmatismul şi birocraţia popularilor şi neoliberalilor cu care sunt obligaţi să guverneze. Ei consideră deciziile ca pe simple acte conjuncturale, tehnice, de menţinere a unor parametri economici sub control şi în general adoptă ideea de status-quo.Pe de altă parte sunt “luptătorii”, cei care susţin că aplicarea utopiei pe care o împărtăşesc cu entuziasm necesită redobândirea puterii, acea putere care sub alte forme în trecut aduna mase mari de alegători animaţi de idei si revendicări comune.
Criza social democraţiei este în strânsă legătură cu schimbarea balanţei de putere între capitalism şi democraţie. Structurile de oportunitate pentru tehnocraţi ca şi abordările politice combative s-au deteriorat. Pentru a mări asertivitatea politica, social democraţia are nevoie să redescopere proiectul său de utopie care să lupte pentru reechilibrarea balanţei dintre mandatul universal democratic şi interesele particulare ale capitalului. Utopia O Buna Societate cu capacităţi depline pentru toţi este o resursă cheie pentru viabilitatea social democraţiei. Noi, cei care ne considerăm în oponenţă cu lipsa de solidaritate şi inechităţile născute în societate de către regulile nemiloase ale pieţei, din timpul prea lungii domnii a capitalismului sălbatec, considerăm că nici istoria nu s-a sfârşit aici, nici ideologiile nu sunt inutile ci considerăm că stânga social democrată nu mai are asertivitate în electorat, nu mai are un mesaj potrivit dezvoltării societăţii. Suntem nemultumiţi, dar iminenţa polarizării accentuate şi rapide a societăţii ne determină să ne regândim instrumentele la îndemână pentru a redeveni atrăgători şi convingători.
Pentru a produce capacităţi depline pentru toti, un proiect de emancipare are nevoie să schimbe structurile economiei politice. Acesta va provoca pe cei care au un interes în păstrarea status-quo-ului. Astfel, pentru a avansa politici progresiste împotriva celor care controlează resursele, ideologia şi coerciţia, orice proiect de emancipare trebuie să fie capabil să mobilizeze putere. Istoric, această putere venea din abilitatea mişcării muncitoreşti de a mobiliza masele.Victoriile electorale au mandatat partidele social democrate să utilizeze statul în a produce capacităţi depline pentru toţi. Grevele si protestele de masă au împuternicit sindicatele să impună contracte colective cu partea deţinătoare a capitalului. Ambii piloni ai mişcării muncitoreşti, partidele şi sindicatele sunt azi din ce în ce mai puţin capabili să mobilizeze aceste resurse de putere.Cauzele de bază ale lipsei de asertivitate constau în schimbarea condiţiilor cadru care subminează ambele strategii politice. Mai mult, social democraţia şi-a provocat chiar ea răul, dându-şi o palmă politică prin abandonarea proiectul său utopic.
Cauzele externe ale lipsei de asertivitate social democrată. Dezechilibrarea balanţei între democraţie şi capitalism.
Conducerea politică a societăţii de către o ideologie care demonizează statul şi glorifică piaţa a făcut ca în toate democraţiile vestice statul bunăstării să fie demolat. Patru decade de politici neoliberale au schimbat dramatic distribuţia primară, au divizat societăţi şi au slăbit statele. Când instabilitatea sistemică a capitalismului financiar nu a mai putut fi ignorată, a fost deja prea târziu pentru o reîntoarcere. Nu numai că companii multinaţionale şi mega –bănci au distorsionat pieţele, dar fluxurile financiare globale nu mai sunt controlabile de către statele naţiune democrate. Căsătoria dintre capitalism şi democraţie a ajuns la final. Neoliberalii cred că pieţele trebuie să primeze asupra statului pentru a fi libere să creeze bogăţie. În mod corespunzător statul este însărcinat cu funcţia de a acorda servicii pieţelor.”Democraţia compatibilă cu piaţa” a lui Angela Merkel reprezintă exact acest lucru: reducerea politicilor la un atelier de reparaţii pentru economie. Dacă suveranitatea democratică are curajul să deranjeze această relaţie (de exemplu refuzul Irlandei de a ratifica tratatul UE, sau eşecul Congresului SUA să cauţioneze băncile), decizia “greşita” va fi fie repetată fie anulată (referendumul Greciei asupra austerităţii). În mod corespunzător preluarea ostilă a guvernelor grec şi italian de către adjuncţi tehnocraţi a fost un tratament acid pentru legitimitatea reprezentării democratice. Pentru social democraţie această dezvoltare are consecinţe dramatice.
În primul rând, instrumentul cheie al puterii social democraţiei, statul naţiune, a fost erodat. Stânga, prin propriile dispozitive, statele naţiune nu mai poate să abordeze provocări globale, plecând de la schimbările climatice, problemele de mediu şi până la proasta funcţionare a pieţelor financiare.Nici guvernanţa globală nu apare a fi lipsită de probleme. Nu numai maşina birocratică a Bruxelles-ului dovedeşte cât de simplu a fost să se înroleze pentru cauza neoliberală. Mutarea competenţelor spre nivelul interguvernamental subminează de asemenea capacităţile remanente ale statelor naţiune democrate.
În al doilea rând, înclinarea balanţei puterii între capitalism şi democraţie adânceşte asimetriile sociale. Cine controlează ciclurile financiare şi coerciţia este un actor politic în deplinătatea dreptului său.Cel slab trebuie să exerseze mai întâi să devină un actor politic. În alte cuvinte: ca să implementeze politici progresiste un guvern social democrat are nevoie să fie capabil să mobilizeze masele chiar şi în perioadele dintre alegeri. Deteriorarea mediilor social democrate face cu atât mai dificilă această acţiune. Pentru o perioadă, dependenţa unei clientele ar putea fi compensată prin “A treia cale” promisă să fie varianta socială a capitalismului. Raţiuni tactice pot sugera abandonarea luptei cu distribuţia primară.Totusi politicile de devaluare prietenoase ale pieţei au alienat social democraţii tradiţionali, în timp ce alegătorii de centru tratează social democraţia ca pe o opţiune interşanjabilă printre altele, schimbând taberele ori de câte ori le dictează dispoziţia . Creştin democraţii lui Merkel au furnizat acest dor burghez pentru conducere apolitică şi au reuşit să repurteze o victorie impresionantă prin “demobilizare asimetrică”.
Instrumente clasice mai puţin eficiente în societăţile post industriale
Societăţile post industriale sunt atomizate într-o reţea vastă de grupuri si grupuscule divizate pe raţiuni culturale şi mai deloc pe unele primare, esenţiale de ordin economic. Acestea coexistă în paralel în lumi discursive. Aceste grupuri, substitute ale antagonicelor clase sociale, acaparează agenda publică şi antagonizează în mod primordial dar fals, cetăţenii. Probleme precum avorturile, homosexualitatea, lipsa familiei din centrul societăţii crează pasiuni şi controverse care ar trebui să existe, poate, dar în planul secund al modelelor culturale, nu în prima scenă a subzistenţei in condiţii de demnitate. Va veni vremea cât de curand ca occidentul sa redescopere primatul economic ca prioritate în temele cotidiene. Pentru acel aşa numit “precariat” sau pentru cei care sunt permanent excluşi din viaţa socială, economică şi culturală este nepotrivită situaţia de actor politic. Instrumentele clasice ale luptei de clasă-partidele politice şi sindicatele se confruntă cu mari schimbări. Lupta maselor de a implementa reguli universale este un copil al epocii industriale. Regulile abstract universale par să fie străine realităţilor de viaţă particulare şi identităţilor pluraliste. Cetăţenii consideră temele mai puţin ca propuneri concrete cât ca o inutilitate de participare la procesul de decizie politic. De la “Indignados” la “Wutburger” până la “Occupy”şi la noile mişcări sociale, alegerile nu mai sunt privite ca o sursă de legitimare suficientă. Dezvoltarea rapidă a unui curent populist şi xenofob de dreapta ar putea să servească ca o avertizare a unei lipse de alternative reale democratice care face ca alternativele extremiste să pară atragătoare. Participarea directă democratică a cetăţenilor este totuşi o anatemă pentru tehnocraţii de la conducere. Nu este clar cum de societăţile fragmentate şi pluraliste îşi pot organiza procesele decizionale. Experimentele pot ieşi din traiectorie: procesele vor deveni mai locale, participatorii, reflexive şi directe. Totuşi, noile mişcări sociale fie rejectează (Ocuppy, World Social Forum) fie se luptă (Pirates Parties, Indignados) să cadă de acord pe platforme politice comune şi astfel să rămâna în starea de protest fără schimbări politice. Abordările mai noi cum ar fi multitudinea (Hardt/Negri) sau ‘rezistenţa prin inacţiune”(Zizek) înlocuiesc strategiile clare privind modul de întărire a schimbării cu un anumit fel de credinţă Woodoo într-un deus ex machina. Ce lipseşte este legătura de solidaritate care să poată aduna împreună mişcările interne de protest cu cele de peste graniţele naţionale pentru a forma un “agent de schimb”. Ca urmare, mişcările de protest tind să se evapore după scurt timp fără să lase o urmă de durată în economia politică. Concertarea mişcărilor ce exced granițelor cu cerințe și obiective comune ar fi o reacție puternică în special față de multinaționalele care mută efectele în alte zone decât cele reale, separându-le de cauzele reale. Acestea doresc zeci de favoruri din partea statelor fără să transforme aceste înlesniri și avantaje în atuuri si pentru angajații lor. Ezit să numesc acest deziderat internaţionalism, căci el se bazează pe cu totul alte argumente.
Fundaţia filosofică se erodează.
Şi totusi, social democraţia se confruntă cu o provocare chiar mai serioasă: eroziunea fundamentelor sale filosofice. Ca şi creierul copilului, raţionalismul luminat, social democraţia are încredere în abilitatea sa de a lega relaţii sociale prin intervenţii raţionale. Toate instituţiile moderne-piaţă, stat şi democraţie- sunt construite pe un subiect cartezian, pornind de la Homo economicus şi până la votantul raţional. Totuşi ştiinţa are îndoieli in privinta acestui concept al omului. Psihologii punctează asupra puterii altor drivere asupra comportamentului, lingvistii asupra limitelor limbajului şi constructiviştii asupra ochelarilor noştri ideologici. Războaiele şi catastrofele ne amintesc că predictibilitatea este adesea o iluzie şi progresul tehnic poate mări costurile. Luate împreună aceste dezvoltări subminează încrederea în abordarea tehnocratică a formei unei lumi mai bune prin intervenţia politicilor raţionale.De aceea nu e surprinzător că din ce în ce mai multă lume priveşte abordarea tehnocratică nu ca parte a soluţiei ci mai degrabă ca parte a problemei. De aceea dihotomia nu mai vizează ideologiile nuanţate din doctrina stângii ci mai degrabă luptătorii, cei care doresc schimbări de adaptare şi corectare şi tehnocraţii, adică cei care îşi propun în mod conservator status-quo-ul.
2. Greşelile proprii slăbesc impactul politic al social democraţiei.
Dat fiind această nouă balanţă a puterii, formula tradiţională “Cât de multă piaţă posibilă, stat atât cât e necesar” nu mai este valabilă. O largă dezbatere societală privind modul optim de a răspunde la aceste schimbări a şi început.Pe de o parte declanşarea capitalismului este dovada că acest prădător nu va putea fi niciodată domesticit.Totuşi întrebarea “ce fel de societate ar putea să înlocuiască capitalismul” a rămas mai degrabă fără răspuns. Alţii susţin că datorită importanţei predominante a economicului, nevoia ajungerii la un aranjament de prevenire este necesară pentru a evita să se întâmple lucruri chiar mai rele. Azi întrebarea cheie este: ce fel de societate doreşte social democraţia să construiască? Având în vedere balanţa de putere această viziune ar putea fi implementată? În dezbaterile social democrate această dublă provocare este majoritar ignorată. Dezbaterile sunt structurate mai degrabă pe mai vechiul clivaj între cei care înţeleg politica ca o bătălie şi cei care o interpretează ca pe o schimbare incrementală. Paradigma “politica ca o bătălie” îşi are rădăcinile în lupta de clasă marxistă. Deşi, nu numai că victoria promisă a proletariatului nu s-a materializat niciodată ci însuşi proletariatul a dispărut. Totuşi “luptătorii “ au adoptat lectura lui Gramsci despre politică ca fiind o permanentă luptă între proiectele politice muribunde pentru hegemonie. Luptătorii acuză tehnocraţii de trădare a cauzei social democraţiei şi de administrarea agoniei acesteia. Astfel, luptătorii doresc să se întoarcă la o adevarata scriptura a proiectului de emancipare ce luptă pentru hegemonie.Cei care se opun ideii de asimetrie în putere par să supraestimeze capacitatea coaliţiilor înguste să câştige hegemonie discursivă sau chiar să implementeze politici progresive.
Încercând să rămână clari în conflictul politic, cei care abordează tehnocraţia în politici au tendinţa să folosească statul pentru schimbări incrementale. Scenariile White Papers şi Five Years Plans sunt instrumente de ales pentru aceia care înteleg politicul ca pe un proces birocratic de planificare, direcţionare, implementare si evaluare. Aceştia se adresează acelora care nu vor să-şi petreacă viaţa deranjaţi de pasiuni politice. Baza socială a tehnocraţilor o constituie clasa de mijloc care speră să se restrângă tentaţiile populiste cu un management politic de bun simţ. Această atitudine a tehnocraţilor îşi are rădăcinile într-o viziune utopică, numită idealul iluminist al modernităţii: ”progresul poate fi realizat prin mijloace raţionale”.Pentru tehnocraţi, “luptătorii “ nu sunt altceva decât romantici ai statului naţiune care nu pot înţelege cât de mult s-a deplasat balanţa puterii în capitalismul financiar global. Prin urmare tehnocraţii promovează largi coaliţii cu liberalii şi conservatorii pentru a implementa reforme politice. Acest grup totuşi tinde să supraestimeze instrumentul politic al guvernelor naţionale. În conditiile capitalismului financiar chiar guvernele alese de la început trebuie să mobilizeze capitalul să fie capabil să întărească politicile împotriva statu-quo-ului alianţei.Cum poate fi mobilizată această presiune de jos în sus fără să ofere orice viziune alternativă rămâne mai degrabă ne elucidată.
Această schismă strategică a fost recent exemplificată de dezbaterea publică dintre Jurgen Habermas şi Wolfgang Streeck. Pornind de la aceeaşi premiză critică a relaţiei între capitalism şi democraţie, Habermas face presiune pe ingineria instituţională a nivelului supra-naţional, în timp ce Streeck se luptă în ruinele statului naţiune.Remarcabil, în timp ce amândoi dezvoltă asimetria puterilor în capitalismul financiar global, puţine idei se aloca directiei de unde vine instrumentul politic pentru aceste iniţiative progresiste.
În loc să fie paralizaţi de supremaţia capitalului, punctul lor de plecare ar trebui să fie în ce mod se poate reconstrui impactul politic pentru proiecte de emancipare. Ţinând seama de puterea financiară, coercitivă şi ideologică a coaliţiei statu-quo, întrebarea esenţială trebuie să fie: Care sunt resursele de putere pentru un proiect de emancipare?
Reconstrucţia impactului politic prin utopie – o sursă de putere.
Tehnocraţii cu minţi reformatoare au nevoie să înţeleagă că doar abilitatea de a mobiliza poate crea capital politic care aduce actorii politici în rolul lor. Mai mult, discursul hegemonic e necesar să prevaleze asupra forţelor status-quo.Discursul hegemonic la rândul său poate fi câştigător doar dacă prezintă politicile într-o naraţiune de speranţă pentru o Bună Societate. Comunicaţia politică eşuează dacă e redusă la detalii tehnice. Progresivii s-au calat prea îndelung asupra argumentelor tehnice şi au părăsit aspectul emoţional, imagistic şi de speranţă abandonându-l pe acesta dreptei. Obsedaţi de raţionalitatea logosului am uitat că avem nevoie de mituri să ne oferim un compas moral şi metafizic. Oamenii dau sens lumii haotice sădind fenomenele în emoţii, experienţe şi intuiţii. Aceasta este exact ceea ce puterea discursivă înseamnă: abilitatea de a alinia gândul, vorba şi fapta oamenilor, oferindu-le înţelesul în formă narativă. Luptătorii, pe de altă parte trebuie să cunoască că dat fiind asimetria existentă, doar coaliţiile largi ale societăţii pot mobiliza instrumentul de ranforsare a implementării politicilor progresive. Conducând actul de balansare între provocările în creştere şi capacităţile în scădere, social democraţia trebuie să-şi regândească propria poveste de succes.Social democraţia poate întotdeauna să acţioneze în mod asertiv dacă mobilizarea capitalului politic şi cheltuirea lui ar putea fi combinate într-un proiect politic. Această combinaţie poate fi găsită sub pălăria unui obiectiv comun. Pentru a lega aceste două abordări este nevoie de o utopie. Utopia descrie un mâine mai bun, o Bună Societate cu capacităţi pentru toţi. Utopiile nu pot detalia descrieri ale unui viitor realist, ci sunt doar o stea călăuzitoare, ceva de sperat, asupra căruia mulţi pot cădea de acord. Doar o viziune asupra unei Bune Societăţi permite cetăţenilor să emită un raţionament informat asupra direcţiei politicii în care se acţionează, adică bună sau rea. Compasul utopic legitimează proiectele progresiste când se apropie alegerile. Este chiar mai adevărat pentru proiectele progresiste că acelea care se cheamă pentru “progres” trebuie să răspundă la întrebarea : ”progres cu ce scop?”Utopia este mai mult decât un compas. Este o sursa de energie cheie pentru proiectele progresiste.
Fără abilitatea de a mobliza, politicienii progresişti nu pot prevala asupra forţelor status-quo-ului. Fără o credinţă pasionată într-o viziune comună populaţia nu se poate aduna în număr mare. Doar o viziune pozitivă asupra unei lumi mai bune poate învinge frica paralizantă a sfârşitului lumii. Doar dacă destui indivizi cred că e posibilă o viaţă mai bună ei doresc să lupte pentru schimbare.Doar pe o platformă comună, actori cu diferite interese pot sa-şi adune forţele. De aceea nu este important ca utopia să se şi realizeze. Utopia permite imaginarea unei lumi diferite mai presus de realitatea ce pare săpată în piatră.Căzând de acord asupra unei viziuni comune a viitorului oamenii se pot aduna în ciuda intereselor lor diferite. Utopia poate lega împreuna lupte izolate de-a-lungul graniţelor sociale şi naţionale în solidaritate. Viziune, speranţă, curaj, credinţă, solidaritate şi unitate sunt sursele cheie ale puterii necesare proiectelor de emancipare. În mod consecvent, orice hegemonie are ca scop suspendarea acestei surse de putere.Discursurile hegemonice neagă necesitatea schimbării şi adesea ridiculizează sau amendează orice viziuni alternative pentru viitor. După colapsul regimurilor comuniste naraţiunea “Sfârşitul istoriei”a descurajat chiar şi pe progresişti să mai creadă că este posibilă o utopie socialistă. Fără orice utopie, social democraţii renunţă la orice sursă de putere şi renunţă la negocierea “politicilor pragmatice”. Cu alte cuvinte, criza social democraţiei este înrădăcinată în capitularea oricărei viziuni în faţa societăţii de piaţă. Pentru a recâştiga iniţiativa politică, social democraţia are nevoie de o viziune asupra lumii post capitaliste.
Construcţia unei noi utopii social democrate este deja pe drum. FES contribuie la proiectul Bunei Societăţi în Europa şi la ProiectulEconomia de Mâine în Asia. Viziunea normativă a economiei este O Bună Societate cu capacităţi depline pentru toţi. Pentru a produce condiţiile pentru O Bună Societate sistemele economic şi politic trebuiesc schimbate. Este necesară o schimbare a drumului către o justiţie socială şi o creştere sustenabilă, cu o dinamică verde. Modelul de dezvoltare pentru Economia de Mâine se bazează pe includerea tuturor talentelor, pe venituri corecte, pieţe financiare stabile, conturi curente echilibrate, mediu sustenabil natural şi social, inovaţie verde şi decuplarea productivităţii de resurse. Un astfel de model sănătos academic este necesar, nu însă şi suficient. Aceste recomandări de politici trebuie să fie traduse în imagini puternice şi narative cu intenţia să învingă discursul hegemonic. Alianţele discursive au nevoie să se formeze în aşa fel încât să lupte împreună pentru deplasarea pe drumul dezvoltării. Aceste alianţe potenţiale pot fi activate prin proiecte politice concrete care vor permite construcţia de poduri între comunităţi.
Să argumentăm! Autenticitatea construieşte încredere!
Acest lucru nu poate avea loc fără controverse. Cheia problemei rămâne fără răspuns: trebuie un proiect de emancipare cu scopul schimbării distribuţiei primare a venitului şi a bogăţiei, sau poate fi orientat spre reglementare şi redistribuţie? Cu alte cuvinte: este o deplasare spre un drum Eco-Keynesian suficient să producă capacităţi pentru toţi? Sau puterea dezbaterilor asupra acestor probleme poate construi o nouă încredere printre actorii progresişti? Şi doar încrederea în sinceritatea actorilor poate da credibilitate utopiei. Fără nicio utopie realistă nu va fi posibil să continuăm luptele izolate într-o coaliţie largă societală. Şi doar o largă coaliţie societală poate mobiliza resursele de putere necesare deplasării în direcţia dezvoltării spre O Bună Societate cu capacităţi depline pentru toţi.
Elita intelectuală din România nu a repus social democraţia în drepturi ca o contrapondere la obsesiile neoliberale. Se simte nevoia urgentă a relegitimizării discursului de stânga, uitat până şi de guvernarea actuală de stânga, în vorbă ca şi în faptă. Este nevoie de multă educaţie, începând cu demontarea clişeelor liberale: statul nu mai este necesar decât doar figurativ, statul naţiune nu mai corespunde realităţii, piaţa este cea care reglează lucrurile de la sine, sectorul privat este un administrator mai bun decât statul, spiritul liberal este incompatibil cu redistribuirea către cei cu inegalităţi de destin, responsabilizarea cetăţeanului până intr-acolo încât statul să fie exonerat aproape de orice responsabilitate în ce priveste sănătatea, pensia, nivelul de trai, calitatea vieţii. Categoria celor aflaţi sub standardele normale de calitatea vieţii ca şi cea a intelectualilor vor trebui să realizeze că trenul neoliberal este plin, şi nu mai are opriri in staţia România.
Note bibliografice:
Marc Saxer: “Utopia, Technocracy And Struggle: Ways Out Of The Crisis Of Social Democracy”
Hannes Swoboda: “Towards A Progressive Economy For Europe”
Autori: SD & fCh
Sursa: Blog Prospectiv
Adauga comentariu