Pare ca sexul detine si va detine mereu suprematia audientei. Ura insa il detroneaza mult mai usor decat ne imaginam. Opinia publica e un huligan cu apucaturi de critic, o domnisoara suava cu bata de baseball in poseta.
Amatorii de SF stiu deja ca nu mai e mult pana cand copiii nu vor mai plange la nastere, ci vor urla ca pe stadion: Umilintaa! Democratia mijloacelor de comunicare incurajeaza participarea oricarui posesor de parere, sustine un ecosistem nou in care oricine se simte indreptatit sa se exprime dur, aspru, nemilos asupra oricarei teme, asupra oricarei persoane.
Daca burtiera cu mesaje de la talk-show-uri ar fi racordata la un seismograf al dementei, lumea ar descoperi ca se confrunta cu o criza grava de masini de salvare.
Autocenzura e anihilata de mult de un ciudat sentiment ca oricine poate fi vedeta, ca oricine poate ajunge in lumina albastruie a teveului, ca orice mizerie poate trece rampa daca este sustinuta de vehementa, daca este urlata, daca are un continut bogat in abjectie si frustrare si pare ca face dreptate pe lume scuipand la intamplare.
Obsesivul verde-n fata inca e suficient pentru cel care vrea sa elibereze partea intunecata a fortei. Si de aici incolo nu mai exista opreliste pentru ca simplul dezacord e demodat.
Nu mai merge sa nu sustii o idee, sa te delimitezi sau sa te ocupi de altceva, sa argumentezi ca un homo sapiens sapiens sau, pur si simplu, sa lasi tacerea sa raspunda pentru tine.
Toti cei care exprima altceva sau, mai exact, care se exprima trebuie sa fie executati de armada verbala, tavaliti prin toate cazanele cu pucioasa, invectivati fara limita, umiliti pana la obtinerea satisfactiei celui care crede ca violenta are intotdeauna dreptate.
Sustinerea unei voci sau a unei idei implica mereu opozitia ferma fata de alta, nu se poate altfel. Suntem ori cu noi, ori impotriva noastra, desi nu are importanta cu adevarat cu cine suntem pentru ca vremurile se schimba.
Si nici nu conteaza ca toata aceasta lupta se petrece la distanta, filtrata de computer, paginile unui ziar, de televizor, radio, incetineala traficului si timp.
Nu e chiar obligatoriu sa cunosti pe cineva pentru a-l ataca sau murdari, e suficienta increderea ca esti chemat sa faci asta si ca multi oameni te vor admira pentru curajul tau si pentru charisma ta de demolator anonim.
Daca intorci capul si nu-ti place fata cuiva, pare deja normal sa treci la atac, fara explicatii, fara remuscari, pentru ca asa o sa se stie cine esti tu.
S-ar spune ca multe dintre aceste manifestari de boala provin din saracie, ignoranta, neputinta sau direct de la diavol, cum ar zice un celebru invitat la toate emisiunile, in afara de: Ce se intampla, doctore?
Si totusi, nici lumea care nu mai sufera din lipsa de bani de inghetata nu face o figura mai frumoasa, mai putin schimonosita de: I fuckin’ kill ya! Nu se observa nicio diferenta la nivelul seninatatii posesorilor de o casa sau sapte, de zece masini sau 400, de o amanta sau toate.
Lupta asta nu se opreste, mizeria continua sa se reverse de oriunde exista o gura deschisa si o pereche de ochi apti sa priveasca chioras.
Trebuie sa fii destul de naiv sa te bucuri ca intalnesti un om care face ceva bun sau frumos, trebuie sa fii de pe alta lume sa admiri pe cineva, pentru ca asta te face sa pierzi clar pozitia din clasament, indiferent daca vinzi bilete in gara sau vorbesti tampenii la TV.
E misto ca idee sa-i faci pe oameni sa te iubeasca sau sa iubeasca odata cu tine.(…). Daca oamenii te urasc e bine, depinde numai de tine sa le dai motive suficiente sa nu urasca pe altcineva.
Dar sa-i faci sa urasca alaturi de tine, asta e un truc imortel, care nu are cum sa dea gres, pentru ca sunt prea multi, din ce in ce mai multi cei care stau in cale, adica toata lumea. Demascarea generala trebuie sa continue, ca orice show. Huliganismul e un stil de viata, iar fara ura justificatoare, nimic din toate astea nu exista.
O fi aducand sexul satisfactii, dar ura te face cu adevarat sa simti ca traiesti.
Iar ura pluteste in aerul inmiresmat al primaverii, clinchetind in lanturile cainilor, pentru ca s-au dus timpurile in care tatal meu ii raspundea unui securist care-l intreba de ce nu striga Ura! la trecerea lui Ceausescu pe Calea Victoriei: Eu nu strig ura. Ura o port in suflet!
Autor: Razvan Exarhu (Articol publicat initial in 14 aprilie 2007)
Sursa: Exarhu.ro
Adauga comentariu