Unirea – între mit și realitate

Anul 1859, un alt moment de referință al istoriei naționale, dar și unul care exaltă energii inexistente și relevă fapte nepetrecute. Ideea luptei multimilenare a românilor pentru unitate națională se înscrie în aceeași construcție de mistificare a unei istorii care nu și-a regăsit încă identitatea.

Societatea românească suferă astăzi de o acută lipsă, sau confuzie, în materie de valori și de modele, de aici și soluțiile paralele, precum izolarea într-o pseudo-istorie, dar și tentația evidentă a  extremismului religios de dreapta.

Trebuie să încercăm să avem o tratare inteligentă a personalităților, nu cu scopul de a le anula sau diminua importanța. Însă nici de a-i „instala„ pe un soclu pe care nu și l-au construit. O abordarea onestă permite evitarea unei pseudo-realități. Fiindcă din dorința de a crea „eroi” se nasc mituri și simboluri, pe baza cărora se crează o istorie alternativă. De care unii mai „inteligenți” știu să profite, în dauna naivității altora.

Îl idealizăm pe Cuza, uitând că nu el a fost unicul artizan al Unirii, ci a constituit doar un exponent al unei generații intelectuale care a reușit să depășească mediocritatea balcanică datorită educației occidentale primite. Și ignorăm că a intrat și el în mirajul regimurilor de autoritate, acționând în conformitate cu „unica” lui voință! Acest „banal” amănunt nu îi minimalizează rolul jucat în proiectarea unor ample reforme de modernizare a statului. Demonstrând că se pot adopta reforme în beneficiul populației și nu în detrimentul ei, așa cum în mod cinic ni se propune astăzi.

Discursul naționalist insistând asupra „unicității noastre” a devenit un alibi pentru decalajul pe care îl avem față de spațiul civilizat. Provocând o formă de „patriotism” cu efect de bumerang, ținând în genunchi o întreagă națiune care continuă să trăiască cu iluzia supremației cosmice!

Atunci când este prioritară construirea unei Românii performante, nici sacrificarea pe altarul mitologie istorice, nici invocarea strămoșilor, nici mitul eternei persecuții nu ne scot din beznă.

Generația unirii ne poate constitui ca exemplu. Însă, uităm că cei care au creat proiectul unirii aveau o gândire occidentală, că promovau un alt model de înțelegere a lucrurilor, că erau în relații cordiale cu Europa prin intermediul filierei masonice. Ei erau, de fapt, altfel decât noi!

Contrar a ceea ce ni s-a transmis la nivel subliminal de către istoriografia comunistă, unirea a fost rodul elitelor și nu a unei ample mișcări populare. Se uită că 80% din populație era analfabetă și singura ei prioritate era să supraviețuiască. Că idealul conștiinței naționale nu crea interes decât asupra unei minorități infime. Însă, era o minoritate constituită într-o elită caracterizată de demnitate, principialitate, comportament european și, nu în ultimul rând, avea un PROIECT! Pe care au știu să-l negocieze cu marile puteri europene, dar să îl și implementeze în cadrul unei populații majoritar ignorante. Reușind, astfel, să își atragă sprijinul public, atât cât era suficient pentru ca anti-unioniștii să fie aduși la tăcere.

S-a demonstrat că vocea majorității nu întotdeauna este constructivă. Și că minoritatea poate schimba starea lucrurilor dacă are voință, spirit de unitate și un obiectiv comun. Deocamdată, nu avem nici una dintre acestea… Vorbim despre unitate, fără a reuși să o experimentăm, ne autoproclamăm ca fiind elita, fără însă să acționăm, și pretindem că avem un obiectiv comun fără a putea menționa care este acela.

Miturile ne sunt mai dragi, cu riscul de a ne menține în stare de infantilism, și continuăm să credem în ele fiindcă ne conferă sentimentul implicării noastre în istorie. Și, astfel, privim prea mult spre trecut și prea puțin spre viitor. Chiar dacă, în acest timp, ne delectăm de pe margine cu evenimentele „fascinante” ce se derulează în agora! Adică, nimic important…

prof. Lehaci Florentin
sursa: proatitudine.ro