Analize și opinii Politică

Un Osama Ben Laden autohton?

„Nu e un avertisment, nu e un semnal de alarmă: e o ameninţare directă cu un nou tip de fascism, capabil să-l izbăvească pe Nicolae R. Dărămuş de nostalgiile lui legionare” – scria Nicolae Manolescu, în România literară din 12 mai 2006, hăcuind un articol semnat de mine într-un cotidian central şi intitulat Crucea şi glonţul.

Dacă după patru ani fac referire la acel text şi la – nădăjduiesc să o demonstrez – ridicola poziţie publică a domnului Manolescu, este fiindcă realitatea acută a ţării mi-a confirmat premoniţiile , dovedind şi faptul că, adesea, critica literară nu are nimic în comun cu bunul simţ şi cu viaţa. Dar ce afirmasem de îl zdruncinasem în aşa hal pe criticul literar?

Scrisesem că sfidările adresate naţiunii din înălţimea fotoliilor oficiale sunt insuportabile, de la somnul şi absenteismul parlamentar, la legile aberante în interes de grup şi uriaşele averi ilicite făurite din banul public. Că cei – pe atunci – doar 16 ani de „libertate” au arătat limpede că o dată ajunşi „sus”, „Cu-averea şi mărirea în cercul lor de legi”, aleşii nu se mai tem de nimic. Că frica de neîndeplinirea promisiunilor electorale, de flagrantele lor incompetenţe, nu există în capetele acestora. După cum nici frica de pedeapsă în cazul unor gafe costisitoare pentru ţară nu există. Că aceştia sunt lipsiţi de un elementar bun simţ, dar şi că o populaţie care rabdă orice, chiar dacă îi ajunge cuţitul la os, nu poate inspira teamă.

Şi conchisesem :” La scara contemporaneităţii România reproduce «atmosfera» vremii când iluzia vindecării societăţii de ea însăşi luase chipul Mişcării Legionare. Cred că e doar o chestiune de timp ca o formă modernizată a acesteia să grupeze în rândurile sale o „stângă” iscată din intelectualii bugetaţi prost, împinşi la marginea vieţii, alături de muncitorimea visând la culesul căpşunilor iberice şi de pensionarii bolnavi înşiraţi pe la farmacii. Celule înarmate, extreme drepte ale «dreptăţii», judecând cu de la sine putere şi pedepsind drastic lipsa bunului simţ, pot completa tabloul. Liderul carismatic, inteligent, cultivat, ascetic, cu pistolul la brâu, ridicând cu o mână crucea şi zăngănind cătuşele cu cealaltă, lipseşte. Deocamdată.”

În ciuda opiniei domnului Manolescu şi oripilat de iresponsabilitatea clasei politice, un cititor de atunci comentase: „ Luaţi în calcul posibilitatea ca în viitor să ne confruntăm cu un nou lider de extremă dreaptă, instruit la şcoli occidentale, vorbitor de limbi străine, educat, potolit, bun cunoscător al umorului, abil în a evita să facă declaraţiile ridicole ale lui C.V. Tudor sau Becali, un om care ar şti să sugereze idei legionare fără a le rosti propriu-zis, o combinaţie de prădător politic si intelectual. Acesta e pericolul cel mai mare, ca extrema dreaptă din România să evolueze dincolo de stadiul actual, în care produce deliranţi, clovni, oameni pe care nu-i poţi lua în serios, într-un cuvânt, oameni care există pentru că există şi dezamăgire. Gândiţi-vă ce ar înseamna un nou lider de extremă dreaptă care n-ar mai fi dependent politic de tristeţea oamenilor.”

Ca şi atunci şi astăzi bag de seamă că nici „elitele” şi nici politicienii nu au văzut că „sindromul Titanicului” bântuie: sunt prea mulţi cei care, pe puntea superioară, fumează liniştiţi, în vreme ce în sala maşinilor şi la clasa a III-a se moare copios. Iar faptul va dirija electoratul spre ofertele politice ale extremelor.

Înclin aşadar să cred că atât dl. Manolescu cât şi politicienii nu călătoresc cu trenul, această „agora” pe roţi, unde necunoscuţii devin justiţiari între două staţii. Nu cred că domniile lor se amestecă cu mulţimea pensionarilor aflaţi în „grevă” şi nici cu cea a greviştilor adevăraţi. Dacă ar face-o, ar afla că românii nu-şi mai doresc un Vlad Ţepeş (care, la grosimea şoricului şi la cantitatea de nesimţire politică, pare ineficient cu puţinătatea ţepele sale.) Românii îşi doresc un Osama ben Laden autohton, dar purtător de cruce şi mânuitor de bombe, luptând însă doar împotriva duşmanilor aflaţi intra muros. „Ăstora le-ar trebui o bombă sub Parlament” sau „Pe ăştia nu-i vindecă decât moartea” sunt doar două dintre formulările retorice stradale. Iar faptul că responsabilizarea clasei politice prin frică, prin teroare, a ajuns o dorinţă publică nu e decât dovada că „acum şi aici”, metodele democratice par să fi eşuat.

Fireşte însă că în România există mereu riscul ca, atunci când ţara arde, o babă şocată să se răţoiască la pompierul care strigă “Foc!”. Iar dacă „baba” locuieşte la Palatul Cotroceni sau la Palatul Victoria, faptul este cu atât mai grav.

autor: NICOLAE R DĂRĂMUŞ
sursa: jurnalul.ro

Despre autor

contribuitor

comentarii

Adauga un comentariu

  • faci referire la “clasa politica”. da-mi,te rog, voie sa intreb care”clasa politica”? eu banalul utilizator de net si purtator de drept de vot te intreb si ma intreb care “clasa politica”? mai avem asa ceva in adevaratul sens al cuvintelor? de fapt am avut de la 90 pana acum?pe cineva….guvernat sau opozant…
    personal in acest moment chiar ma simt lipsit de optiune. si nu cred ca un lider cult si stabil psihic de extrema dreapta m-ar putea convinge totusi…

  • azi s-a aruncat un om, maine se va arunca un parlamentar, bineinteles ca va fi “ajutat”.
    Domnul fie cu noi.

Abonează-te la newsletter