Cu putin timp în urma, în paginile acestei reviste, retoric, puneam întrebarea daca mai putine razboaie echivaleaza cu mai multa pace. Recentul conflict din Marea Galbena, dintre cele doua Corei, da neasteptat de repede un raspuns. Nu, mai putine razboaie, întelegând prin aceasta înca ipotetica încheiere a celor din Irak si Afganistan, nu aduc mai multa liniste, mai multa pace în lume. Sunt destule conflicte latente reactivate ciclic si cinic atunci când cei din spatele lor considera ca este necesar. Iar reactivarea lor aduce tensiune si groaza de razboi. Europenii si noi, românii, nu vom trai linistiti (decât inconstient) atâta timp cât lânga noi nu sunt încheiate conflictele din Caucaz si, mai ales, cel din Transnistria. Popoarele din Orient nu vor cunoaste pacea atâta timp cât nu sunt rezolvate diferendele, cu potential razboinic urias, dintre evrei si palestinieni, dintre evrei si arabi. Africanii au, în acelasi registru, conflicte în Cornul Africii sau în Africa de Vest. Latino-americanii par mai linistiti, dar, în realitate, au si ei necazurile lor din cauza ciocnirilor dintre Venezuela, Columbia, Bolivia, Peru etc., ca sa nu mai amintim de ,,cazul“ Cubei.
În îndepartata Asie, de peste o jumatate de secol, unul dintre marile pericole vine din ,,întelegerile imperfecte“ intervenite dupa razboiul din 1950-1953 din peninsula Coreea. Dupa o jumatate de secol, între cele doua state coreene rezultate dupa razboi nu a fost semnat un tratat de pace. În absenta acestuia, Phenianul nu uita sa reaminteasca lumii, din când în când, ca pacea nu s-a instalat în aceasta regiune. În cele doua parti ale peninsulei, despartite de sârma ghimpata, de zone de demarcatie arate în fiecare dimineata si de batalioane de militari înarmati pâna în dinti, exista regimuri politice ireconciliabile, sustinute înca pe cai diferite din afara de unii dintre fostii aliati din timpul trecutului razboi. Reunificarea a ramas o vorba calpa. Cine o mai asteapta, cine o mai doreste? Nimeni sau aproape nimeni.
Sunt mai multe cauze. Într-o analiza corecta de caz trebuie avute în vedere ipotezele cele mai semnificative. În primul rând, cele care îi privesc pe coreenii însisi. Despartiti de peste o jumatate de secol, ei si-au fixat idealuri politice diferite si nu mai par interesati în refacerea unui stat unitar. Cu exceptia nord-coreenilor si numai în cazul în care s-ar înfaptui sub stindardul rosu al filozofiei ciuce a raposatului satrap Kim Ir Sen. Ce împiedica reunificarea? Teama, ura sau incompatibilitatea obiectivelor? Toate la un loc înca nu explica pe deplin comportamentul intolerant si razboinic care s-a statornicit în rândul aceluiasi popor. Cei din Nord, sub o ideologie totalitara si revansarda, au parcurs o etapa istorica traumatizanta. Îndoctrinati si complet izolati, ei traiesc drama saraciei extreme si a alienarii ideologice totale. Dupa razboiul din anii 50, cei din Sud au pasit pe calea emanciparii, au ajuns la o dezvoltare economica si culturala semnificativa si tocmai de aceea nu simt nevoia unificarii cu un popor subjugat ideologic, întârziat în Evul Mediu.
Particularitatile istorice ale sud-coreenilor nu au fost fasonate definitiv – si ei ramân razboinici – iar constrângerile pentru democratizarea lor nu au lipsit. Dar ei traiesc în cultul fricii si suspiciunii fata de statul militarizat din Nord, înfeudat înca imperialismului de sorginte stalinista.
Dar sustinatorii, si cei ai Nordului, si cei ai Sudului, vecinii geografici sau doctrinari, sunt ei dispusi sa puna umarul la reunificarea Coreei? Putin, foarte putin probabil. Sa ne imaginam, ipotetic deocamdata, ca teama, dar mai ales ura instalata în sufletul celor doua grupuri de coreeni ar putea fi învinse si prin reunificarea celor doua Corei ar rezulta un stat care sa dispuna de tehnologia de vârf si structura economica uriasa a Sudului, pe de o parte, si pe de alta, de puterea militara înfricosatoare – a se vedea ambitia Phenianului de a detine un arsenal nuclear propriu –, a Coreei comuniste. Cine ar fi linistit sa reapara un stat atât de puternic în Asia? Japonia în nici un caz. Rusia are grijile ei în Orientul Îndepartat si nu-si doreste o amenintare în plus la granitele sale incomensurabile. China a avut experienta ei cu o Coree bântuita de iluzii imperiale. SUA? Aici lucrurile sunt cu totul sensibile. De aceea a aparut reactia extrem de prompta si ferma a Washingtonului fata de noul motiv de casus belli riscat înca odata – a câta oara? –, de Phenian.
Un înalt comandant militar american, amiralul Mullen, a calificat situatia actuala din peninsula coreeana ca acumulând cel mai mare potential de pericol de razboi din lume. Impresionant, daca ne gândim ca pe ,,axa raului“ se mai afla si Iranul! Statele Unite nu pot sa ramâna indiferente. Incidentul provocat de nord-coreeni prin bombardarea unei insule din Marea Galbena, desi nu a evoluat pe plan militar spre un adevarat razboi, a fost considerat de americani drept un conflict extrem de periculos.
De ce ar fi acesta atât de grav?
Întâi, pentru ca la Phenian s-a instalat un regim politic nedemocratic, dictatorial, agresiv, revansard, detestat de Washington; un regim care a initiat si accelereaza un program militar nuclear sfidând opozitia generala a lumii civilizate; un regim care refuza sa semneze acordurile si tratatele de interzicere a armei nucleare si nu accepta controlul international. Pentru americani – si nu numai pentru ei –, aceasta atitudine demonstreaza cât de mare este riscul ca acest program diabolic sa fie conceput ca o baza a asigurarii unui viitor regimului politic anacronic din Coreea de Nord; suspiciunea este întarita si de starea sanatatii precare a conducatorului de la Phenian, Kim Jong-Il, si de masurile care sunt luate pentru transmiterea puterii politice în familie, potrivit testamentului ,,marelui conducator“ Kim Ir-Sen. Dictatura feudalo-stalinista si regimul politienesc opresiv de la Phenian au condus la izolarea totala a nord-coreenilor, la întretinerea fricii si la instalarea unei saracii devastatoare în aceasta tara, care pot oricând reînvia instinctele razboinice de alta data. Batrân si bolnav, dogmatic ca si parintele ,,filozofiei ciuce“, Kim Jong-Il este nu numai autoritar, intolerant si vindicativ, ci si imprevizibil. În disperare de cauza, el continua politica aventurista militara a tatalui lui si recurge la santaj pentru a determina Washingtonul sa accepte semnarea unui tratat de pace între cele doua Corei. El urmareste ca, printr-un astfel de tratat, Statele Unite sa recunoasca regimul comunist de la Phenian. Sau macar sa aiba o atitudine mai îngaduitoare fata de programul sau nuclear. Ceea ce este imposibil de acceptat la Washington.
Sa revenim la potentialul de pericol pe care îl are, în acceptiunea amiralului Mullen, noul conflict militar declansat de Phenian în jurul insulei sud-coreene din Marea Galbena. Escaladarea acestui conflict deschis deliberat sau, mai grav, transformarea lui într-un razboi, cu sau fara antrenarea fostilor parteneri, se înscrie pe linia politicii razboinice a Phenianului. O politica de sfidare stopata prompt de câte ori s-a manifestat, care nu poate conduce nici la tratatul de pace mult dorit, nici la reunificarea Peninsulei pe care, în visul lor, nord-coreenii o vad comunista.
Eu nu cred într-un nou razboi în peninsula coreeana, chiar daca Pekinul este ambiguu în atitudinea fata de noul conflict, ceea ce pe unii îi face sa creada ca ar sustine pornirile razboinice ale vecinului. Nu cred, pentru ca Moscova nu mai este de partea Phenianului. Si, mai ales, pentru ca Seulul are sustinerea logistica si militara a Washingtonului. O demonstreaza efectuarea, la timpul planificat, a manevrelor militare maritime americano-sud-coreene în Marea Galbena.
Dar, chiar si asa, traim oare într-o vreme a pacii?
GEORGE APOSTOIU
sursa: revistacultura.ro
Adauga comentariu