Un joc peste măsura de primejdios

Problema cea mai mare e ca nu poți trăi din plin fără înțelegerea adecvată a lumii. La prima vedere, totul ce se mișcă se explică prin lupta eternă de interese a clanurilor și familiilor diferite. Însă istoria ne învață că învălmășeala asta de intrigi mărunte se spulberă din când în când fie datorită intervenției unor factori imprevizibili, fie de la sine, și peisajul se schimbă aproape complet.
global
În ce fază ne aflăm acum, asta e întrebarea. Merită oare în analiza istoriei contemporane și a actualității să acordăm prioritate persoanelor concrete sau totuși ne aflăm în plin proces de descompunere și recompunere a realității existente, și trebuie în primul rând să evaluăm posibilitățile viitorului?

Mie îmi pare că trebuie să alegem varianta a doua, însă cu unele amendamente. Situația de azi, poate, diferă de situații precedente printr-un amănunt: de data asta persoane și grupuri influente nu numai că își dau seama de schimbările vremurilor, ci și încearcă să forțeze istoria, îndreptând-o pe făgașul mai bun (în primul rând, pentru ele înseși, se înțelege). Iar aceasta treaba nu prea le iese, fiindcă istoria e vie, iar realitatea are legile ei. De aici și idiotismul tot mai evident al elitelor politice de pe tot mapamondul. Acești conducători au fost aleși nu să conducă, ci să execute planurile “statului-major”, însă aceste planuri la rândul lor au fost desenate de niște intelectuali izolați de realitatea existentă și dogmatici peste măsură, și nu se execută ușor. Realitatea se împotrivește. Atunci apar planurile noi, de rectificare, dar nici ele nu sunt mai reușite.
Se pare ca prima problemă, care a fost evidențiată, a constat în faptul ca modelul expansionist în economie a ajuns la limita potențialului său (despre ce au scris deja mai mulți economiști). Pâna în 2008, economia se dezvolta prin credit; creditul presupune dobândă; dobânda trebuie să vină de undeva – ori din recreditare (era posibil totul pâna la o limită, impusa de FED în SUA prin ieftinirea împrumuturilor consecventa pâna în anii 2000), ori din dezvoltarea unei piețe noi – geografice, ivite dupa prăbușirea lagărului socialist, sau condiționate de ivirea unei tehnologii necunoscute. Dacă nu ai piețe noi, nu mai ai creștere economică și nu poți întoarce creditele cu dobânda la nivelul economiei întregi – de aici vine criza. Intâi a prevăzut-o, într-un fel, celebrul Marx; dar nici modelul comunist nu a lucrat. Și ce să facă omenirea și mai marii ei, atunci?
Trebuia oricum să se găsească un model de economie stabilă, în care aproape orice companie nu scoate profituri prin câștigarea terenurilor noi, ci “se hrănește”, satisfăcând necesitățile unui număr masiv de consumatori stabili, care-i plătesc regulat. Ceva de genul relațiilor între proprietarul moșiei și țăranii săi pe timpuri feudale, dar invers: nu țăranii îi prestează munca și strâng recolta “moșierului”, ci acela le vinde ceva.

Iar dacă e vorba de asa ceva, companiile mari trebuie să se pregătească să obțină acest loc sub soare pentru viitor. Se impun câteva condiții. În primul rând, consumatorul trebuie sa fie cât mai puțin liber în alegerea producției sau a serviciilor. Domeniile de livrare a producției sau a serviciilor spre public sau spre regiuni geografice devin strategice – de aici și bătaia pentru gazoducte, pentru sisteme de sănătate și învățământ (tot mai comercializate) etc. In al doilea rând, autoritățile publice și organele de justiție nu trebuie să constituie un impediment, căci în modelul economiei “planificate” rolul lor devine foarte important în repartizarea contractelor printre companii comerciale. De aici pot să provină și idei despre lupta cu corupția la nivel mondial, și – ce e mai important – ideea despre diminuarea suveranității statelor față de suveranitatea companiilor, care a găsit cea mai perfectă oglindire în stipulările acordului TTIP.

Si se pare ca anume implementarea acestui din urma concept, despre abolirea puterii politice în statele naționale, până la urma s-a dovedit a fi cu mult mai dificilă decât se aștepta. Căci două zone importante în lume s-au dovedit a fi nepregătite pentru asemenea idei: China și Rusia. Despre China nu pot să spun nimic, căci nu știu situația de acolo, dar în cazul Rusiei totul pare mai clar. Întâi s-a încercat scenariul de răsturnare a puterii “naționale”, întruchipate în persoana lui Putin, în timpul alegerilor prezidențiale în 2012. Nu a reușit, fiindcă societatea rusă și-a susținut liderul conservator. Să se recurgă la soluțiile de forță, precum în cazul Irakului, era imposibil, fiindcă Rusia e putere nucleară. Atunci în 2013 a fost pus în funcțiune mecanismul izolării Rusiei de “lumea globală”, prim incitarea Maidanului neghiob în Ucraina și întoarcerea Ucrainei contra Rusiei. Ucrainenii cei naivi, ademeniți cu promisiuni goale despre “aderarea la UE” contra căreia cică s-ar fi postat Putin cel rău (deși de fapt nu se lua în considerare nici o aderare la UE, ci doar un acord economic cu totul dezavantajos pentru ucraineni), s-au dovedit a fi un material bun, moale, pentru crearea himerelor politice și a zonei de chaos menite să îngrădească Europa din Est și să-i lase europenilor, după crearea unei zone de instabilitate la sud, doar un singur coridor de schimburi comerciale și dezvoltare economică – spre Atlanticul, de unde i s-a propus acordul TTIP.

Însă iarăși lucrurile nu au decurs prea ușor.
Toate cele expuse mai sus, firește, sunt doar o ipoteză. Mă cam pune pe gânduri, unde e locul acelei formațiuni ciudate, ISIS, care și-a făcut apariția în 2014 și care, evident, are legături strânse cu tabăra “globalizatorilor”. Or, poate, crearea în lumea arabă a unui asemenea stat cu economia clădită pe principii vădit centralizate, socialiste, tocmai corespunde scenariului expus mai sus. Cine știe…!? Iar curentul puternic al refugiaților spre Europa și reacția debilă a autorităților europene, mai ales celor germane, poate să fie mai degrabă o coincidență, decât un plan diabolic de diluare a identităților naționale în Europa. (In general, partidelor globaliste, care sunt mai degraba de stânga, totdeauna le placeau tot felul de minoritati vulnerabile, doritoare de primirea ajutoarelor de la stat, căci acelea sunt electoratul lor – poate anume de aici a venit prima reactie de aprobare a influxului.) Insa acest factor a apărut și se pare că duce tocmai spre ceea ce contrazice ideea de bază: redeșteptarea în Europa a ideilor xenophobe și naționaliste într-o variantă chiar primitivă. Cât timp propaganda pro-atlantistă le direcționează spre ruși (deoarece oricum sunt departe și nu pot să răspundă), deșteptând amintiri false despre trecutul din timpul ultimului război mondial și creând iluzii, se pare tot false, despre redobândirea de către Germania a rolului dominant pe continentul european (deși la ora actuală mă îndoiesc de capacitatea elitelor politice din Germania să facă ceva independent). Poate să fie doar un joc, dar a devenit prea primejdios. Poate nu se dorea un război mondial, dar totuși un conflict militar adevărat – și nu cu ucrainenii neserioși, ci cu o națiune din Europa – ar fi fost de un mare folos pentru realizatorii proiectului de izolare a Europei de restul continentului eurasiatic, căci ar fi permis de data asta să se lase cortina de fier adevărată la granița de est, pe care nimeni nu a vrut sa o facă pentru necazurile unor amărâți de ucraineni cu frații lor rusi. Totuși, e un joc peste măsura de primejdios.