În România filmul The Rise of the Planet of the Apes (2011) poartă titlul Planeta Maimuțelor: Invazia. Revolta, răscoala, furia chiar și cinematică este tradusă la noi imediat prin invazie, atac și amenințare cotropitoare venită din exterior.
Articolul acesta pornește de la o convergență puternică între campania publicitară de lansare a filmului din seria hollywoodiană “Planeta maimuțelor” la Paris și condamnarea concertată a revoltelor din Londra de către guverne și opinia publică. Primul film din planeta maimuțelor a coincis cu revoltele din 68, iar ultimul cu revoltele și răscoalele televizate din 2011. Am încercat să văd unde se îngemănează și cum sunt incubate revoluțiile umanimale pe micul ecran și pe marele ecran.
Avand în minte revolte, răscoale și revoluții de primăvara, comentatorii occidentali au încercat să separe cu grija mostre de violență internă greșită (L.A, Londra, Paris) de modele de violență externă legitimă dar încă nedecisă (Tunisia, Egipt, Libia și Siria).
Putem observa la sfârșit de 2011 o anume dificultate din partea mașinii taxonomice imperiale occidentale de a înzestra protestatarii umani, indiferent de loc, gen și apartenență de clasă, cu calități universal umane și cu un comportament cel puțin pe măsura situației disperate. Invers putem urmări ușurința cu care sunt enumerate modele de bestialitate și furie greșită, reintroduse ca amenințare subumana, izbucnită prin surprindere și pe nepregătite. Ca parte dintr-un repertoriu rasist și speciist deloc învechit, umanul a fost bestializat în mass-media printr-o serie de avatare fioroase precum spărgătorul de geamuri, manglitorul cu glugă pe față și piromanul molotovist. Violența aceasta redată sacadat, măsurată în megapixeli și fixată cu camere de supraveghere, televiziune sau telefon induce o nouă dioramare mediatică a vieții ca violență umanimală surprinsă în acțiune.
Revoluția taxidermistă și organicistă din trecut a fixat fiara într-o acțiune tipică, montând-o într-o poziție permanentă de violență și de atac brutal. Înainte să încercăm să vedem unde se întâlnesc sau se despart tradițiile dioramării umanului și bestialului împăiat, trebuie să fim de acord că fiara primală nu zace răzbunătoare în cușca umanului. Este cazul sa ne punem de acord că nu avem de-a face cu niște energii bestiale destructive și haotice care ne atacă la margine de stradă sau care ne invadează casa și țara.
Tocmai de aceea ar fi complet greșit să uităm că animalul uman a fost înțeles de către neoliberali ca ființă rudimentară și instinctuală cu nevoi primale și ușor de satisfăcut cu ajutorul noii economii de piață. Dar iată că această ființă umană nu a izbucnit din pădure, programată hormonal de evoluție, și nici de la colț de stradă, ci a fost constant întărȃtată și redusă la funcții primale ori de cȃte ori trebuiau vȃndute toate biletele la concertul de stadion, crescută audiența sau golite toate rafturile în luna cadourilor.
Știu că mulți dintre noi au fost uimiți cȃt de repede orice tip de potențial răsculat dezlănțuit este împăiat ca încă un exemplu monstruos al haosmosului urban de către un sistem auto-imunitar capitalist mȃnat de atavisme și acuze retrograde. Suntem iarăși confruntați în cultura de masă cu imaginea deloc învechită a trogloditului urban, a tribalului intempestiv indexat ca dușman intern al civilizației occidentale. Ni se sugerează că este vorba de o sălbăticie ireductibilă și needucată pe care este foarte greu să o pui la coada biroului de plasament sau la ghișeele ajutorului de șomaj.
‘Cotitura animală’, studiile postumaniste si ciborgfeministe (Donna Haraway, Cary Wolfe, Molly Mullin, Karen Rader, Kelly Oliver, Nicole Shukin, Roberto Esposito, Sarah Franklin, Andrea L. Bonnicksen, Lewis&Kahn si mulți alții) au făcut deja contribuții serioase cu privire la ființele transgenice revoluționare, și importanța unei noi educații teratologice susținute de martori umanimali mărunți dar esențiali. Ferma, laboratorul și alte bastilii fără număr au fost punctate, numite și puse în discuție. Studiile animale critice cer la rȃndul lor recunoașterea faptului că subjugarea animalelor non-umane a fundamentat și fundamentează în continuare aproape toate formele de exploatare umană a societății și naturii. Încetul cu încetul ne-am dezvoltat un minim necesar de instrumentar critic și am început să trasăm legături istorice directe dintre linia fordistă de ansamblare a carcaselor de mașini auto și dezasamblarea carcaselor de animale pe bandă rulantă, obligȃndu-ne să confruntăm cușca cu sweatshop-ul, crescătoria cu plantația, abatorul cu lagărul.
Pe cealaltă parte a sticlei ecranului, mass-media, industria filmului și purtătorii de cuvȃnt ai guvernelor sunt destul de hotărȃți să înfiereze rapid răzmerițele umane izbucnite în marile centre urbane ca nimic altceva decȃt mișcări de turma, grupuri bestializate și haite turbate. Este ca și cum aceștia întradevar au devenit comentatori de pe Animal Planet aterizați într-o încăierare ale cărei cauze nu pot fi decȃt trecerea anotimpurilor, instinctul migrator sau furia imprevizibilă a fiarei șălbatice.
Înainte să ne mulțumim cu teoretizarea maselor ca turma, ar trebui să urmărim îndeaproape felul în care este folosit acest bestiar modern al violenței, cum și în ce măsură scădem sau mărim gradul de umanizare în funcție de relația noastră cu bestialitatea, cu animalicul ireconciliabil și cu teratologicul nedomesticit. De aceea trebuie să identificam modul în care este asmuțită la comandă bestialitatea aceasta exemplară în scopuri presupus pedagogice de cultivare a calităților umanului, și cum funcționează programa aceasta de învățămȃnt la distanța (fiara în vitrină, eu pe scaun) în care animalul fioros este pus să mârâie în slujba tinerilor, a societății, a națiunii sau a sistemului economic bazat pe caste din ce în ce mai inatacabile și intangibile.
Mai ales sa vedem de ce ultima revoluție cinematică, a primului, a celui de-al doilea, sau al celui de 3-lea cimpanzeu ne bate în geam.
Maimuța destabilizează și reconfigurează relațiile de putere. Ea se comportă jignitor, și poate deveni o acuză ultra-rasistă de joasă specie. Insă tocmai cei care folosesc disprețul fată de maimuță pentru a înfiera un raport direct cu fiinta umană rămân purtătorii mesajului anti-progresist. De aceea nu putem trata cu indiferență problema maimuței sau a potențialul revoluționar umanimalic învestit în ea în ultimii 200 de ani.
În limbajul curent maimuța este o ființă trivială, imitatoare, caraghioasă și capricioasă. Maimuța este percepută ca un fel de parazit filozofic care ne suge de unicitate și care ne periclitează încrederea într-un sine static și negreșit uman. Ființa umană privește maimuța cu un amestec de repulsie, uimire si distanță regulamentară. Însă capacitatea ei uluitoare de a învăța și a imita ne-a deranjat și ne-a neliniștit de aproape și de la primul contact. Maimuța a caricaturizat si ridiculizat civilizația umană, moda vestimentară, consumul de țigări și băuturi. Nu numai ca maimuța își bate joc de consumerismul nostru, și pare ca ne falsifică la fiecare pas capacitățile înalte, împingȃndu-ne parcă să ne izolam și protejam ontologic pielea, ferindu-ne de asaltul imitativ care ne jefuiește de tot ce avem mai scump. Maimuța ne reamintește că toate cuceririle umane revoluționare, toate capacitățile cognitive și drepturile intelectuale ar putea fi copiate de oricine oricând.
În timpul războiului rece, maimuța golașă și omul îmblănit au fost puse în slujba unei etologii simpliste care a servit de minune imperativelor militare ale capitalului. Teza violenței naturii umane moștenite direct de la primate a fost una din principalele justificări biologizante pentru expansionism, pentru competiția acerbă și conflictul înăscut.
În viziunea cvasi-teologică de sorginte rasist-speciistă, maimuța reprezintă un fel de rateu evolutiv, care ne împiedică și astăzi să realizăm umanizarea totală. În aceeași optică, mass-media vede tȃnărul care jefuiește și incendiază tot ca pe un fel de rateu pe scara integrării perfecte în viața socială sau culturală propusă de marea șansă capitalistă.
Atunci când a depășit satira creaționistă înveninată, grosolănia neocolonialistă a recurs din ce în ce mai mult la o primatologie militaristă. În anii 60′ si 70′ apar autorii naturii umane violente puse în cârca maimuței feroce. Această militarizare a primatologiei este contracarată pas cu pas de critica marxistă și feministă, de noua istorie politică a biologiei și de mișcările de protecție și eliberare. Primatologia militaristă și populistă încearcă să explice originile războiului, ale violului, infanticidului, ale ordinii ierarhice sau ale imperativului teritorial pornind de la exemplul primatelor. ‘Teoria spoielii’ (veneer theory) este demascată ca o teorie reacționară extrem de răspândită în diferite variante, care consideră că toată etica umană este doar un strat fin care acoperă superficial ceva-ul sălbatic și nimicitor. În schimb, cooperarea și diminuarea agresiunii în grupurile de primate riscă să fie mai tot timpul clasată drept pur sentimentalism antropomorf. Desigur, cine naiba e interesat de toate acele maimuțe care își petrec atâta timp socializându-se și puricându-se, când știi câtă acțiune trepidantă poți obține filmând masculi ucigași instinctuali și competitivi.
În noul bestiar bine stabilit, atunci când marile antropoide sunt asemănate cu oamenii e de bine, dar invers când oamenii sunt asemănați cu maimuțele nu e de bine. Dar între timp lucrurile par că s-au mai schimbat. Revoluția maimuțelor hiper-realiste 3d de pe marile ecrane (da dragi telespectatori e vorba de o răscoală nu de o invazie așa cum afirma titlul românesc), pare mai curând inspirată de modelul khmerilor roșii gata să pustiască Phnom Penh-ul și sa pună la pământ civilizația umană locală. Comunismul epocii de piatră instaurat de khmerii roșii împinge orice discuție despre comunism înspre primitivism și orice discuție despre lupta de clasa înspre lupta de trib. Din aceste motive am considerat că e cazul să încerc o recenzie a revoluției umanimale din 2011 realizate la Hollywood.
Simianul alfa din filmul Planeta Maimuțelor Începutul Răscoalei (cimpanzeul Caesar) are un suflu dictatorial, încununat de un nume imperial roman. Și totuși acest lider umanimal nu face compromisuri și nu dezamăgește. Putem fi siguri uitându-ne pe afișe și ecrane în ochii lui verzi (transgenici) că nu i-ar displace să desființeze complet aglomerările urbane, monezile de schimb și sistemele bancare. Austeritatea noii revoluții simiene cinematice vine parcă să corecteze răzmerița mult prea umană și prea cocalară, însetată de iphonuri, adidași și diamante mari cât nuca.
Occidentul și-a formulat deja un întreg repertoriu de fraze alarmiste și catastrofiste din gama pericolului roșu și amenințării galbene, prin care defapt a încercat să compromită treptat orice forma de revoltă sau mișcare de eliberare curentă. Înainte de a fi condamnate de ochiul camerei de supraveghere, masele revoltate erau declasate ca fiare flămânde și primitive. Pericolul roșu umple galeria revoluționarilor octombriști cu regicizi și teroriștii culturali. Jaful sistematic de biserici și palate e descris ca fiind opera unor hoarde de atei amorali, lipsiți de credință și simț estetic. Nimic original aici de la Edmund Burke și Reflecții asupra revoluției din Franța (1790) încoace am putea zice.
Ce este original, este ca acum trăim în ‘Coșmarul lui Darwin’. Acest coșmar ca orice alt coșmar alarmist implică de fiecare dată reîntoarcerea permanentă și purificatoare a brutei răzbunătoare, a primitivului reprimat, sub cămașa tânărului huligan de cartier sau a colonizatului neasimilat. Umanimalul condamnat lasă în urmă umanul sărăcit și dezumanizat.
Din ce în ce mai des, orice revoltă deschisă, orice pagubă inutilă, orice vitrină spartă te poate scoate oricând din categoria umanului și te poate plasa exact în centrul unei diorame cu rol pedagogic edificator pe post de monstru demonstrativ.
Odată clasificate, marile antropoide (orangutanul, gorila, cimpanzeul) au fost obligate să pozeze mai întâi ca ființe sălbatice și fioroase, ca reprezentanți hidoși ai unei vieți nude și brutale care nu trebuia să fie suspectata nici o clipă de blȃndețe sau bunătate. Taxidermia ca artă selectă a hiper-viului a sculptat practic corpul antropoidelor dându-le o mimică voit crudă și feroce. Viața corpului antropoid trebuia să edifice și asedieze umanul amenințându-l și agresându-l din exterior și din interior.
Din păcate, în varianta simiană de revoluție cinematică nu există nici un dubiu cu privire la rolul predeterminat al fiarei revoltate și răsculate mediatic prin pădurile narative ale prezentului. În spatele cetei revoltate, pe fundalul anunțurilor la Planeta Maimuțelor se vede deja răspunsul. Orașul este în flăcări, civilizația umană și reușitele arhitectonice zac în ruine, simbolurile capitalismului american ard pentru ca picajul uman a început. Rebeliunea maimuțelor umanizate sau a oamenilor-fiare dezlănțuie anarho-primitivismul vinovat de sfârșitul umanității. Aceasta lipsă de explicații politice eliberatoare ne ajută să trecem în galop pe lângă un alt tip de brutalitate mult mai consecventă și specifică.
Este vorba de brutalitatea ceremonioasă a poliției călare. În film poliția călare și elicopterele sunt ultima barieră între maimuțele scăpate din cușca laboratorului și o soluție de libertate igienica cât se poate banală și pe placul orășeanului alienat de pretutindeni: parcul natural plin de copaci sequoia gigantici la care vom mai reveni.
Odată cu poliția calul își păstrează rolul militar defensiv/ofensiv. Cred ca sunteți de acord că atributul ecvestru al poliției cavalerești este unul din exemplele cele mai uimitoare și proeminente ale civilizației capitaliste târzii. Rolul și rostul poliției călare capătă din ce în ce mai mare importanță în zonele metropolitane din Marea Britanie. Recent am văzut și fotografiat poliția călare și în București, indiferentă la lipsa reală a unor oponenți stradali vizibili.
Poziția ridicată pe șea la înălțime asigură nu numai înnobilare ci și vizibilitate legii în funcție de nevoie și context urban. E nevoie de călăreți în parcuri de exemplu unde mașinile de poliție ar putea strica peluza. La fel și cu insurgenții din orașe pe care calul cabrat îi poate intimida de la distanța. Calul dispersează atât protestatari cât și huliganii la meciuri. Ambii sunt transformați într-o turmă compactă pedestră care trebuie păstorita cum trebuie. Aceasta poate fi unul din exemplele principale propuse de Bruce Boehrer pentru a ilustra o istorie a transformării calului în paralel cu o transformare a atitudinii noastre fata de cal. Din instrument suprem de război, calul ajunge să acumuleze pariuri și medalii hipice. Odată disponibilizat din câmpul militar este reangajat în cavaleria polițienească. Calul a trecut și prin experiența de armă psihologică vie a conchistadorilor, instrument colonizator esențial pentru supunerea și intimidarea populațiilor precolumbiene. Probabil că de aceea, în conflictele recente, elicopterele americane sunt denumite ‘cavalerie înaripată’. Calul umanimal nu este numai calul de bătaie al imperialismului, ci poate deveni aliat revoluționar al indienilor din marile câmpii sau al tinerilor călăreți roșii anti-naziști pe frontul sovietic în filme de război rusești.
În acest caz nu filmul contează cât sunt de importante imaginile, sloganele și șabloanele folosite pentru a promova mesajul de pe marginea filmului. În cazul planetei maimuțelor, toate au în componența lor cuvântul REVOLUȚIE împreună cu imaginea centrală a unui erou cimpanzeu mascul agit-pop care în mod clar pare îndemnat de o poftă nesecată de răzbunare și ură mocnită. Defapt nici nu contează pentru că la sfârșit sigur vei ajunge sa ții cu el și maimuțele lui dezlănțuite.
Evoluția începe cu o revoluție – ăsta este motto-ul care explică a posteriori în șablon graffiti, din Franța pȃnă în Polonia – de ce revoluția umanimală produce victime umane. Din film putem înțelege cam ce ar putea să însemne pentru cultura de masă actuală o revoluție mult așteptată. Din șabloanele acestea revoluția pare că se lasă cu înrobirea întregii specii umane și nimic mai mult, implicit mesajul reacționar că defapt revoluția produce în principal victime umane și că defapt nu e decât o inversare de roluri și atât. Revoluția bolșevică sau revoluția simiană devine o chestiune de forță brutală retributivă surprinsă asupra faptului. E o lecție simplistă a unei revoluții cel mult social-darwiniste, unde rolurile de sclav/stăpân sunt inversate în funcție de supremația sistemelor imunitare. Cine rezistă și cine nu rezistă la noul ser fiziologic. Pe afișe nu se văd nici un fel de lanțuri rupte în fundal sau cuști goale, ce vedem este silueta splendidă a San Francisco-ului arzând cu niște maimuțe care își ridică pumnul în aer. Și ce părere aveți despre acest pumn?
Ca parte dintr-un limbaj non-verbal și o gestică politică înscrisă istoric, pumnul strâns ridicat sus este salutul și logo-ul mișcărilor de stânga, fie vorba de marxiști, anarhiști, socialiști, troțkiști, pacifiști, sindicaliști sau activiști de culoare, activiști queer sau diverse grupări feministe. Mai precis, pumnul STÂNG încleștat ridicat sus este simbolul internaționalismului socialist, salut anti-fascist începând cu războiul civil spaniol.
Violența umanimală este prelucrată mai înainte la Paris, acolo unde arta animalieră este informată de aventura exploratorilor coloniali și preparată cu grijă de noua școală de taxidermie germano-britanică popularizată de Rowland-Ward (1848-1912). Una din concluziile școlii este că brutalitatea nu este niciodată destul de convingătoare. Lupta cu bestia nu este destul de violentă și întotdeauna se poate mai mult. Franța deține poate cele mai brutale exemple naturaliste (sic) de artă cu maimuțe antropoidă în luptă corp la corp cu omul. Nu prea am multe de adăugat la expoziția Kiss of the Beast organizată la Queensland Art Gallery și curatoriată de Ted Gott și Kathryn Weir în 2005-2006. Cei doi au adunat cu succes dovezi atât din zona academistă cât și din hățișurile culturii pop, expunând legătura intimă dintre mitul monstrului simian King Kong și artiști uitați precum EmmanuelFrémiet(1824-1910) sau exploratori ai Africii ecuatoriale precum PaulBelloniDuChaillu(1831 – 1903).
Frémiet a fost comisionat de Muzeul de Istorie Naturală din Paris să execute sculptura faimosului Ourang-Outang sau Sălbatic de Borneo în 1895. Sculptura aceasta impresionantă stă expusă și te întâmpină chiar la intrarea în galeria de paleontologie și anatomie comparată din Paris. Aceasta și alte sculpturi cu brute simiene răpind femei indigene aveau să proclame în preajma revoluției darwiniste că marile antropoide provoacă distrugeri, omoruri și jafuri bestiale suportate în genere de cei slabi și lipsiți de protecție colonială. În cazul lui Du Chaillu avem prima mărturie a unui caz istoric de occidental care a împușcat victorios mai multe gorile, la numai 8 ani după ce au fost ‘descoperite’ de știința albă. Ni se spune că Du Chaillu a fost obligat de editorii săi să rescrie manuscrisul care relata cititorilor aventurile sale africane, pentru simplu fapt ca bestia descrisa de el nu era considerată destul de fioroasă de contemporani.
Primul film din seria Planeta Maimuțelor bazat pe lucrarea din 1963 a unui autor francez (Pierre Boulle 1912-1994) este lansat în anul de grație al revoluțiilor din 1968. Acest film prezintă o varianta de nerecunoscut a planetei pământ, și apariția unei civilizații antropoide superioare care oprimă acum o umanitate postatomică primitivizată și redusă la sclavie și muțenie. Este o lume de după revoluția simiană unde specia umană este prinsă cu arcanul și pusă în lanțuri, cuști și țarcuri, pentru a deveni la rândul ei animal experimental în laboratoarele științei speciiste care o succede. Citirea aceasta relativist-simplistă a evoluției vieții pe pământ conține totuși multe avertismente importante și lecții din epoca cu privire la o umanitate care a dat greș, o umanitate care trebuie sa plătească din greu pentru înarmarea atomică incipientă, pentru distrugerea naturii și pentru abuzurile complexului militar-industrial.
Ca în Armata celor 12 maimute (1995) trebuie să mergem din viitor în trecutul-prezent ca să vedem unde am greșit și ce e de făcut. Noul film vrea să explice eucronia simiano-centristă printr-o succesiune de fapte care duc la trezirea conștiinței de specie (sau clasa) oprimată, folosind serul biomedical ALZ-112.
În film, această conștiință de clasă specie(ală) are nevoie de un miracol al științei, de o mica/mare gafă farmaco-industrială. Revolta și reușita instantanee este explicată mai întâi ca poftă de profit și mai apoi ca neglijență de laborator. Practic revoluția este cauzată de un aerosol viral pe care subiecții sunt literalmente obligați să îl tragă în piept. Este cu adevărat miraculos cum funcționează serendipitatea științifică involuntar-emancipatoare. Și într-adevăr cu ce ar putea sa aibă de-a face trezirea conștiinței dacă nu cu măsuri de securitate biologica insuficiente, cu traficul global aerian haotic și cu o lume unde trecutul, prezentul și viitorul epigenetic este alterat și alterabil chiar și la nivel macromolecular. Doza involuntara deconștiința de clasa/specie este reprodusa cu precizie biomedicala în fiole destinate pacienților umani senili. Noi, însă, privitori complici ce suntem, știm că alta este destinația dozelor care te eliberează din bezna non-verbala.
Decontaminarea ideologica devine palpabila și respirabila, iar conștiința de specie nu numai că este virală dar este cauzată de o terapie genica administrată abuziv în interiorul laboratoarelor corporatiste. Aici aproape ca am înghițit în sec după mesajul politic eliberator, când am văzut ca serul ALZ-112 este furat și distribuit de un bărbat alb prometeic în halat tot alb, care trebuie sa te injecteze obligatoriu pe tine sau pe mama ta cu o doza care intre timp și pe nebănuite o sa te facă conștient de problemele semenilor tăi. Revoluția umanimală în cascadă necesită mai întâi o revoluție și o pregătire administrată la nivel celular. Promisiunea IQ-ul sporit și bolii depășite te pregătește mai curând pentru o lupta a creierelor și a campaniilor electorale în interiorul grupului. Problema exploatării inumane din jur este rezolvata utilizând metode eficiente dar nu foarte ingenioase. De exemplu vezi redistribuirea de biscuiți celorlalți semeni chinuiți pentru a obține voturi și a produce alianțe menite condamnării politice a șefului anterior. Văzând filmul este imposibil sa nu te gândești ca revoluția asta cinematica riscă să devină o revoluție strict hormonală, un fel de revoltă a steroizilor și adrenalinei în corpurile masculilor care se perindă pe ecran.
Trebuie sa recunoaștem însă și că desenele astea animate fără cusur sunt puse în slujba umanimalului revoltat, și nu pentru a ilustra a nu știu câta oara apocalipsa din zare.
Așadar, nu este nici un accident de laborator că în spatele revoltelor simiene se afla un cadru urban celebru, cu o puternica încărcătura culturală și politică în cultura de masă americana. Este vorba desigur de orașul San Francisco de pe coasta de vest. Un San Francisco pentru prima data amenințat de o revoltă reală, fie ea și 3d.
Oricâtă decorativitate cinematica a acumulat contracultura americana, oricât de previzibilă și manieristă ajunge să fie până la urmă, ea lipsește cu desăvârșire din peisajul de dinainte de apocalipsă care pentru prima data este însorit și lipsit de nori ca o zi de vacanță. Revoluția maimuțelor lovește centrul contraculturii americane ca vechiul cutremur devastator din 1906, pe nepregătite și pe nebănuite. Și poate exact asta trebuie să vedem, un oraș al vecinilor agresivi și teritoriali dar dotați cu mașini și case neatinse de criza imobiliara, cu bunuri care urmează să fie strivite, distruse și devastate de maimuțe dezlănțuite.
Dăcă King Kong se cățăra direct pe emblemele puterii financiare din NY, picând în jos spre inima Wall Street-ului, acum ai senzația că mulțimile zoomorfe din prezentul lui 2011 vor sa fugă, să scape de oraș în weekend riscându-și din nou viața pentru o gura de aer la umbra copacilor dragi lui John Muir. În aburii dimineții, atacul palatului de iarna pare că se confundă cu asaltul podului Golden Gate, însă revoluția simiană de pe coasta de vest are loc în plin ambuteiaj cauzat de maimuțe plus mulțimea mașinilor care vor sa evadeze din civilizație în natura parcului national.
Și maimuțele eliberate și șoferii mașinilor blocate pe pod vor sa scape dintr-un San Francisco manhattanizat începând cu anii 80 și profund gentrificat în anii 90, un oraș aflat nu departe de promisiunea dotcom boomurilor și văilor de siliciu neoliberale.
Este o lume unde biotehnologia oferă singura făbricuță prosperă cu investitori mari în spate care vor rezultate comerciale clare și rapide. Lupta contra oprimării și exploatării nu poate sa facă abstracție acum de laboratoare și nu poate organiza și provoca o epidemie a conștiinței revoluționare, decât dacă reconsideră potențialul bestiarului organismelor umanimale. Insurgenta scăpată din laborator e verbalizată numai după ce este inoculată experimental în singurul segment umanimalic proletar care mai oferă un anume avânt istoric, ce-i drept iarăși erijat în jurul leadership-ului de succes al masculului alfa din vârful copacului celui mai înalt.
sursa: criticatac.ro
Adauga comentariu