A fost odată ca niciodată, că şi de nu ar fi, tot s-ar povesti, o țară… Şi venea ţara aceea de foarte departe, din Lumea celor care au cuvântat mai înainte de a binecuvânta, unde oamenii rosteau lucruri fără rost şi comunicau fără să aibă nimic în comun unii cu ceilalţi. Despre aceea se spunea că sunt asemenea păsărilor care trăiseră în colivii şi care refuzau zborul, că sunt asemenea peştilor care se născuseră în pahare şi nu îndrăzneau să înoate în largul mărilor, că sunt asemenea tigrilor care răgeau în cuşti, dar nu îndrăzneau să stăpânească junglele. Erau fiinţe stranii, preocupate de curăţenie, spălându-se de mai multe ori pe zi pe mâini, dar mai ales pe creiere, pentru că tot ce atingeau părea că îi întinează, iar tot ceea ce gândeau îi punea în pericol de moarte. Ei nu cunoşteau iubirea, dar ştiau toate tainele urii, nu se bucurau de lumină, dar adorau întunericul, nu aveau răbdare să pătrundă tainele muzicii şi ale poeziei, pentru că zgomotele şi loviturile de cuţit ale cuvintelor lor deveniseră un mod de a exista. Fuseseră deprinşi în a cultiva depărtări şi uitări, pentru că apropierile de ceilalţi îi făceau să îşi amintească de ceea ce fuseseră cândva, li se spuseseră că, dacă vor privi în urma lor, se vor transforma în statui de sare, învăţaseră că istoria aparţine amnezicilor, iar victoria şi gloria celor care trădează şi ucid.
A fost odată, dar mai curând niciodată, o ţară a mea, în care m-am trezit ca un exilat, o ţară ai cărei conducători erau mai cruzi decât cei mai înspăimântători invadatori şi asupritori. Şi trăiau de o parte a ei cei săraci, ale căror priviri şi ale căror cuvinte scrâşnite semănau disperare şi ură, iar de cealaltă parte, cei bogaţi, care îşi etalau unii altora singurătăţile, mai înalte ca nişte munţi de granit.
Şi devenise ţara mea asemenea unei mingi de fotbal pe care nişte copii o tăiaseră pe din două şi o abandonaseră în marginea unui teren acoperit de buruieni, din când în când mai vine câte un nebun şi loveşte când într-o jumătate de minge, când în cealaltă, imaginându-şi că este o mare vedetă aclamată de fanii care umplu tribunele, unii spun că şi-a pierdut minţile la fel cum cineva şi-a pierdut un nasture de la palton.
Şi stăteau de o parte cei bogaţi privind la nebunul care lovea când într-o jumătate de minge, când în cealaltă, şi priveau şi cei săraci de altă parte, şi între ei nebunul care râdea cu hohote, strigând GOOOL şi atunci ştiam cu toţii că era vorba despre golul din sufletele noastre, şi despre golul din privirile noastre, şi despre golul în care ne adânceam, pentru că în ţara mea ca un gol nesfârşit, săracul nu putea deveni bogat, dar bogatul se simţea din ce în ce mai sărac şi mai singur, înconjurat de tablouri ce nu înfăţişau decât aceleaşi autoportrete deprimante, de cărţi în care nu se povestea decât aceleaşi istorii personale scrise cu litere false, de podoabe şi haine scumpe care nu mai puteau acoperi trupurile roase de îmbătrânire şi uitare.
Şi era ţara mea ţara celor săraci care vroiau ca toţi să fie asemenea lor şi a celor bogaţi care vroiau ca nimeni să nu mai fie aşa cum erau ei. Şi nebunul fusese prins de noapte şi de istovirea alergării şi acum zăcea pe marginea terenului acoperit de ierburi inutile, îmbrăţişat de cele două jumătăţi ale mingii tăiate, ca şi cum ar fi fost îmbrăţişat de părinţii care îl iubiseră cândva, aşa nebun cum era, pentru că era nebunul lor, aşa cum şi ţara asta este ţara mea.
Autor: Remus Stefan
Sursa: Ziarul Natiunea
Adauga comentariu