Fără oricare dintre aceștia trei, fragila lui alcătuire se poate nărui oricând, la orice adiere subțire a vânturilor care bântuie lumea, la orice cutremurare a firii, la orice chemare a nefirii…
Căci în familie pruncul învață să se adune în sinele său, laolaltă cu bunii și străbunii lui, pe care îi poartă, îi sfințește și îi resfințește în aducerile-aminte cele cuvioase din ceasul tainic al rugăciunii. Și din acest sine al comuniunii se poate întoarce către lume puternic și demn, dar mai ales purtător de lumina tuturor celor împreună cu care se zidește și se rezidește, în fiecare chemare a numelui lui Dumnezeu.
În școală învățăm să ne adunăm împreună cu ceilalți ai noștri. Școala ne așază în rânduiala comuniunii ascultătoare și atente la cel de aproape al nostru. Ea este cea care trebuie să dea formă omului ca ființa-împreună, empatică și jertfelnică, care se dă pe sine celorlalți dar curat și prilej de odihnire. Și astfel, din această lecție a existenței împreună, să intre pe ușile bisericii pregătit pentru un „împreună” și mai înalt, și mai profund.
Căci în Biserică omului îi este dăruit un alt fel de „împreună”. Unul în care omul devine una cu toate ale sale: și cu bunii și străbunii lui, și cu cei de aproape ai săi, dar mai ales cu Dumnezeu.
Vocația de model
Și pentru ca trăinicia acestui minunat creuzet al iubirii lui Dumnezeu, omul, să fie una autentică și demnă de înveșnicire, este nevoie ca toate cele trei coordonate să se continue și să se plinească reciproc. Pentru că dacă cele dintâi zidesc în om o vocație străină de cea de-a treia, el se va regăsi străin, scos din context tocmai în acel punct al existenței sale în care ar trebui să înceapă să lucreze la desăvârșirea menirii lui. Iar această vocație comună trebuie să fie cea de model. Din nefericire, este tocmai vocația pe care și-o asumă tot mai puțin omul contemporan, întors cu insistență către altele mult mai… „ofertante”: vocația de lider, cea de specialist, cea de cuceritor – dar niciodată cea de model. Pentru că nu este deloc simplu să fii model. Acest lucru presupune multă responsabilitate și infinit de multă dragoste. Și apoi, i-ar fi și greu, de vreme ce primele două coordonate ale sale nu sunt orientate spre descoperirea și dezvoltarea acesteia.
Singuri pe lume
Familia contemporană este lipsită de modele pentru că este aproape un hibrid.
Dacă în contextul tradițional al familiei, pruncul creștea în mijlocul alor săi, în chiar inima sfântă a neamului său, astăzi el crește în afara ei. Înainte, aceeași casă aduna sub acoperișul ei, sau măcar în preajma sa, mai multe generații, și astfel copilul se forma înconjurat de înțelepciunea celor bătrâni, dar și de vigoarea celor tineri. Și astfel avea de unde-și trage învățămintele, care mai târziu puteau să-l ferească de căderi. Și bunii cu care împărtășea traiul cel de toate zilele, și străbunii cei adormiți, pe care îi învăța din povestirile bunilor, îi dădeau consistență, îi dădeau coerență și trăinicie. Pentru că îi erau modele. Și nu orice fel de modele, ci unele pline de valoarea și substanța pe care le-o dădeau cei tineri, așezați sub ascultarea celor mai vârstnici. Iar din evlavia cu care tinerii își asumau această așezare, pruncii învățau importanța, responsabilitatea și noblețea vocației de model. Tocmai de aceea și-o asumau deplin și conștient, ca pe un blazon sfânt care le confirma locul în rândul nesfârșit al neamului lor, care se termina în Adam și Eva, deci în Dumnezeu.
Astăzi, familiile cresc risipite. Bunii rămân singuri în case mai bătrâne decât ei, penibili în încăpățânarea lor de a nu da pe nimic asprimea traiului fără facilități și servicii de înaltă calitate, dar plin de mirosul ierbii crude primăvara, de vigoarea apei reci de izvor vara, de minunea de culori toamna și de torsul focului din adâncul sobelor iarna. Străbunii își dorm somnul de veci în cimitire năpădite de ierburi înalte, neștiuți de pruncii pruncilor pruncilor lor, tămâiați doar de mâini uscate de vreme, și treziți doar de pași atât de ușori, că nici iarba nu mai au puterea s-o culce la pământ.
Iar în vremea aceasta, cei tineri îmbătrânesc în birouri-temnițe, departe de fiii și fiicele lor. Atât de departe încât, în rarele momente în care reușesc să se întâlnească, nu se mai recunosc. Nici n-ar avea cum. Ei nu mai vorbesc în doine și cimilituri, ci în cuvinte monosilabice și propoziții simple, cu subiect și predicat. Își adresează tot mai rar întrebarea „Cum te simți?” și tot mai des „Ce-ai mai făcut?”. Pentru că omul contemporan nu simte. El face. Și nici în ochi nu mai au timp să se privească, pentru că toți trebuie să fie atenți la mâinile cu care fac. Și te mai întrebi de ce nu se cunosc. Sau de ce pruncii de astăzi nu mai pleacă din familie cu vocația de model, ci cu cea de însingurat.
Ceea ce ar fi bine să realizăm însă este faptul că orice copil poartă în el dorul, nevoia de model. Se naște căutându-l. Și tocmai pentru că nu îl găsește în familie, se trezește în el sentimentul alienării, pe care caută măcar să-l estompeze întorcându-se spre orice surogat i se propune: mondenități, eroi virtuali, „eroi” din anturaj sau din stradă.
Lideri și competiții
Nici școala nu mai cultivă omului contemporan vocația de model. Ea a uitat să dăruiască lumii lumini călăuzitoare, pentru că așa a învățat-o contextul consumerist și capitalist. Ea trebuie să dea lumii lideri, nu modele. Și astfel, treptat, se conturează într-un spațiu potențat aproape exclusiv de competitivitate și note. Colectivele de elevi sunt chiar colective, nu comunități – căci de comuniuni, nici vorbă. Rareori se mai ivește, dintr-o „greșeală” iubitoare a proniei dumnezeieşti, un dascăl care cere elevilor săi să funcționeze împreună. Aproape că îi năucește. Cum să nu se raporteze la ceilalți ca la niște adversari? Căci toate sarcinile de lucru de până atunci, chiar și când sunt lucrate în echipe, au ca finalitate evaluarea comparativă cu celelalte echipe. Cum să lucreze împreună, când există de atâta vreme separat? Și ce rost mai are existența lor, dacă nu se dezvoltă prin comparație cu a celorlalți?
Atunci, ca să supraviețuiești unei astfel de presiuni care te forțează să demonstrezi permanent ce ești, nu să descoperi celorlalți cine ești, nu te poți forma nicidecum altfel decât ca un lider. Tristețea lumii sălășluite doar de potențiali lideri care nu sunt preocupați decât de cucerirea poziției perfecte este că se transformă încet, dar sigur, într-o ciudată închisoare, în care toți cei claustrați umblă într-o libertate scufundată în întunericul existenței singulare.
Lumina lumii
Însă, din când în când, străluminată de câte un fir subțire de lumină, mă trezesc buimăcită, ca după un somn lung de iarnă, în apele senine ale unei priviri care vorbește și se vorbește. Și, sub privirea aceea care tace, slavoslovind, descopăr, aproape invariabil, același zâmbet care odihnește, aceeași prezență atentă și cugetătoare. Sunt picurii de lumină pe care Dumnezeu i-a adunat din Biserica Lui și i-a așezat în calea pașilor absenți ai oamenilor contemporani. Să nu se piardă de tot.
Sunt pruncii care au crescut agățați cu o mână de gâtul mamei și cu cealaltă de Cer. Sunt pruncii care știu că au ochii bunicului care a căzut la Cotul Donului, apărând țara, și glasul bunicii care s-a stins depănând povești despre neamuri și rubedenii de mult adunate sub crucile de lemn din cimitirele mici de țară. Sunt aceia care știu că ținuta lor demnă au moștenit-o de la cutare străbunic, fost răzeș, care era un brad de om, ce nu și-a plecat niciodată genunchiul în fața nimănui, iar căutătura lor neslugarnică de la cine-știe-ce strămoș care a făcut să cadă paloșe din mâini doar cu privirea.
Sunt adolescenții care nu au nimic de dovedit celor deopotrivă cu ei, pentru că ei nu se dovedesc, ci sunt, pur și simplu. Autentici, pentru că toate acele chipuri cuvioase și înalte din icoanele bisericilor și din tablourile caselor țărănești ale bunicilor le-au modelat nevoia de a fi nimic peste ceea ce sunt, de fapt. Numai că ceea ce sunt este mult peste ceea ce poate fi omul. Tăcuți, pentru că vorbele pe care le-au învățat de la buni și străbuni au fost totdeauna spuse cu rost, nu la întâmplare. Iar tăcerea lor este plină de gânduri adânci și rostiri înalte, pentru că ele i-au modelat prețiozitatea gândurilor alese, adunate în cuvinte. Atenți, pentru că existența lor împreună cu ceilalți le-a plăsmuit ochi iubitori, care văd greul aproapelui, și mâini întinse, care îl poartă cu dragoste. Iubitori, pentru că în inima lor poartă tot neamul lor lung, cu dureri și bucurii, cu amintiri și speranțe, pe care îl sfințește și îl resfințește în fiecare rugă pentru cei adormiți.
Sunt aceia pe care nu îi vedem, pentru că sunt ascunși sub poverile brațelor lor, pe care stau adunați cei risipiți și zdrobiți de ambițiile și visele liderilor. Singurii peste care nu poate trece tăvălugul vremurilor pe care ei le trăiesc, nu care îi trăiesc pe ei. Singurii în căușul inimii cărora s-a strâns toată lumina de care lumea are nevoie pentru a nu se cufunda definitiv în beznă.
Ei sunt lumina lumii pe care nimeni și nimic nu o poate pune sub obroc cf. Matei 5:14. Cu cât se trudesc mai mult unii să-i ascundă, cu atât ard cu vâlvătaie mai mare. Așa se face că se vede lumina lor și din peșteri, și din temnițe, și din zărci, și din canale, ba chiar și din morminte și din icoane. Pentru că, iarăși zic: ei sunt lumina lumii. Sigura lumină a lumii acesteia!
Cu dragoste, pentru cei ce ne-au lăsat moștenire lumina,
Autor: Alina Mirică
Articol publicat in Revista Familia Ortodoxa nr. 88/Mai 2016
Sursa: Familia Ortodoxa
Adauga comentariu