Politică

Gheorghe Piperea: Despre experţi şi rentieri corporatişti

feudcorp6Corporaţia multinaţională Johnson&Johnson a fost condamnată de două ori în ultimele luni la daune cumulate de 120 de milioane de dolari pentru prejudicii cauzate de produsele vândute unor consumatori: două femei au acuzat compania că produsele de igienă intimă cumpărate le-au cauzat cancer ovarian; una dintre ele a şi decedat între timp. Instanţele şi juriul le-au dat dreptate, în ciuda armatei de avocaţi şi experţi utilizaţi pentru a le convinge.

Compania s-a arătat şocată de cele două decizii, susţinând că 30 de ani de cercetări medicale (care ajunseseră la concluzia că produsele respective sunt sigure) sunt anulaţi de cele două decizii judiciare.

Ce nu spune compania respectivă este cine a plătit cercetările medicale respective. Dacă ar fi fost vorba de oameni de ştiinţă independenţi, eventual plătiţi din bani publici, poate că s-ar fi ridicat nişte semne de întrebare, iar acele tribunale şi acele jurii ar fi emis alte soluţii. Dar realitatea este că acele studii erau şi sunt plătite de companie cu bani grei, conferinţe şi vacanţe în teritorii exotice ale lumii. Fiind evident conflictul de interese, studiile nu au cum să fie credibile. Nu sunt obiective.

Cele două cazuri ne interesează nu doar pentru că Johnson&Johnson vinde enorm de multe produse cu acest risc potenţial şi în România, ci şi pentru că arată goliciunea unui model de credibilitate construit din farduri, operaţii estetice prost executate şi haine de firmă care mimează prost sănătatea şi robusteţea, model care, la adăpost de orice concurenţă, nu mai produce şi nu mai inovează, ci doar încasează rente din monopolul pe care l-a obţinut de la nişte spectatori creduli, orbiţi de luminile cat-walk-ului pe care îşi poartă ţoalele vedeta fardată şi lucrată estetic. Când o instanţă sau un terţ independent dezbracă vedeta rentieră de ţoale şi farduri, imediat apar experţii, inclusiv cei din lumea academică sau chiar laureaţii premiilor Nobel, care emit rapoarte şi studii menite a demonstra cât de minunate sunt mărfurile şi serviciile rentierului.

Aşa a fost cazul tehnologiei fracturării hidraulice pentru exploatarea gazelor de şist: 9 din zece experţi spuneau că aceste tehnologii sunt sigure, iar birocraţii din Comisia Europeană tindeau – probabil interesat – să creadă această minciună, deşi cei 9 experţi din zece erau plătiţi de corporaţii ca Chevron & co pentru acele rapoarte, iar instanţele au început să interzică această tehnologie. Aşa a fost şi cazul potenţialei exploatări cu cianuri a aurului de la Roşia Montană, idee pentru care un anume analist financiar sau consultant în orice, fost ministru al controlului în Guvernul român al anilor 2001-2002, era dispus să bea apă din iazul de decantare, atât de “convins” era că tehnologia e sigură (cam tot atât de convins era şi ex-preşedintele Băsescu, ba chiar şi ex-premierul Ponta). Doar că instanţele au fost de altă părere şi, practic, au interzis acea exploatare, ţinând cont de pericolul pentru mediu pe care mă(t)reaţa tehnologie îl reprezenta.

În fine, cam la fel stau lucrurile şi cu aşa-zisul risc sistemic sever pe care l-ar prezenta recent promulgata lege a dării în plată. S-au estimat toate relele din lume ca fiind potenţiale riscuri ale acestei legi. În siajul acestei furibunde campanii eşuate, pentru care lobby-iştii ar fi trebuit să fie concediaţi pe motiv de ineficienţă, iar şefimea BNR demisă pentru încălcarea statutului de autoritate publică independentă pe care legea i-l fixează BNR, încă mai apar rapoarte şi scrieri prin presă din care rezultă că legea e cât se poate de rea. Doar că populaţia şi aleşii poporului (parlamentarii şi preşedintele) au avut o altă opinie, care a prevalat. Legea este bună, este în acord cu Constituţia şi este de natură a readuce în relaţiile de afaceri acel echilibru care a fost de mult uitat de acei rentieri şi monopolişti de tip comunistoid (=aparent capitalist, dar în străfunduri, comunist, adică unul care nu ştie ce e răspunderea pentru riscurile pe care le propagă în societate, întrucât le trece pe seama populaţiei) pe care încă îi denumim, pe nemerit, bancheri. Oamenii simpli, consumatorii, au înţeles mai repede şi mai profund decât marii profesori de capitalism şi “marii” manageri de banci principiul capitalist al opririi hemoragiei pierderilor. Faţă în faţă cu minciuna proprietăţii pe o casa care poate fi vândută oricând întrucât veniturile “proprietarului” nu mai sunt de mult suficiente pentru a acoperi datoriile ultra-umflate faţă de bancă şi faţă în faţă cu perspectiva sumbră de a plăti o viaţă întreagă pentru o casă care nu mai este a sa, omul sufocat de datorii va prefera libertatea şi parfumul tare, ozonat, al unui nou început. Iar cel care simte că îi ajunge apa la gât, scufundat fiind în rezervorul unor datorii care devin din ce în ce mai greu de suportat, va cere băncii renegocierea contractului, dar din poziţia celui care are un puternic instrument pentru negociere: darea în plată.

Autor: Gheorghe Piperea

Sursa: Cotidianul

Abonează-te la newsletter