E clar, rușilor le place frigul, se simt confortabil în sezonul rece. Intuiesc, nu știu dacă e așa. Cert e că marile evenimente care îmi vin scurt în minte din istoria Rusiei s-au întâmplat pe timp de iarnă, fie că a fost vorba de revoluția bolșevică, de bătălia de la Stalingrad, de invazia lui Napoleon sau de căderea URSS. Poate că e explicabil mai degrabă prin acomodarea cu frigul, față de un Vest ceva mai domol, ca să nu mai spunem de Sud, de-a dreptul adormit de căldură.
Pe la începutul anului 2012, remarcam schimbarea culorilor care însoțesc reabilitarea termică a blocurilor din capitală. Sau nu tocmai o schimbare, dar oricum o temperare. De la portocaliul ala strident și de prost gust, care nu sublinia decât dobitocia unor primari mult prea repede aruncători de fumigene electorale, cam aceiași care în 2004 închinau osanale la tablouri cu Năstase și Iliescu prin birouri, s-a trecut treptat la desene, combinații de culori, ceva mai lumesc. Ceea ce vă transmit aici poate să nu aibă nicio legătură cu ceea ce urmează, dar tangențial e vorba de o simplă paletă de culori.
Portocaliul a pălit sau a început să pălească atunci când nimic nu anunța bulversarea sectorului energetic românesc și nici orizontul politic. Cea mai mare companie energetică de stat, principalul instrument de alimentat cu fonduri mașinăria de partid, Hidroelectrica era adusă în stare de insolvență, iar contractele cu băieții deștepți erau anulate sau renegociate, după cum s-a văzut ulterior.
Ce a urmat? Practic, o bătălie intestină pe zone de influență economică s-a declanșat în interiorul serviciilor de informații, având și implicații politice majore, care au culminat cu numirea de către președinte a unui prim-ministru din opoziție, după o încercare lamentabilă de salvare a corabiei prin numirea (!?) unui șef al serviciilor, fie el și civil, în fruntea guvernului, fapt nemaiîntâlnit în istoria recentă a democrației de tip nou. Nimic nu ar fi anunțat cu câteva luni înainte această criză politică.
Timpul a trecut, frontul a rămas și mai este încă unul deschis, președintele s-a păstrat printr-o luptă asiduă a rețelei externe (SIE-ICR-GDS și cine știe cu ce costuri), dar acum mai are o legitimitate de papițoi, guvernul e condus de o altă marionetă aflată în mâna serviciilor, care se vede prins cu menghina între a satisface poftele nestăvilite ale baronilor cotizanți și compromisuri cu factori cointeresați externi (vezi Rosia Montana, gazele de șist).
Între timp însă, mai multe focare de răzmeriță populară se deschid în jurul României. Pe rând, Ungaria, Bulgaria, Turcia, România, ceva mai slab prin Polonia și acum Ucraina cunosc forme variate, dar virulente, de manifestații civice, care tulbură serios atât liniștea organismelor mafiote care guvernează aceste state, cât mai ales credibilitatea construcției europene și aparența statului bunăstării.
Evident că nu există coincidențe, iar varianta hazardului e atât de mică încât nici nu poate fi luată în calcul. Ce poate rezulta? Nu există certitudini, într-un univers necunoscut aproape în totalitate, singura credință prin care putem evolua și pe care trebuie să mizăm este incertitudinea. Încerc în limita cunoștințelor acumulate, dintr-o poziție neutră, cam cât de neutră poate fi ea pentru un om, simplu observator, să îmi explic cine câștigă, cine pierde, cine ia avans.
Miza excede România, e evident că bătălia pe zone de influență nu se dă fără participarea principalilor actori geopolitici ai regiunii, cei care au încheiat în 1989 înțelegerea privind reîmpărțirea sferelor economice.
Obișnuiți din perioada Războiului Rece, când jocurile informare-dezinformare erau la ordinea zilei, de oricare dintre părți, dar percepția luptei era la nivelul guvernelor, riscăm să analizăm eronat ce se întâmplă astăzi. În ziua de azi, în ciuda (sau poate tocmai datorită) tehnologiei informației, jocul a devenit mult mai tenebros, pentru că încrengăturile sunt mult mai complexe. Și un exemplu de cum ne putem lăsa păcăliți este fenomenul Wikileaks. Dar asta e altă poveste. Când discutăm de geopolitică astăzi, trebuie să ne fixăm în cap că nu discutăm despre guvern, armată, corporații. Acestea sunt doar simple instrumente. Adevărata luptă se dă între serviciile secrete, cei care dispun de instrumentele amintite anterior.
Regrupată în jurul unui om de stat puternic, Rusia își joacă din nou după ani de regrupare marea carte geopolitică, deși e clar că nu a încetat să o joace vreodată. Ursul și-a lins rănile și acum se trezește. Rusia revendică zone de influență pierdute în defavoarea Vestului, iar teritoriul României, ca și al vecinilor este un pătrățel pe tabla de șah. Rusia, spre deosebire de SUA are deschiderea continentală, din Estul Europei, până în Orientul Îndepărtat, unde deja se dau principalele bătălii economice ale lumii.
Principala armă este aceeași, a resurselor, dar Rusia mai are de partea sa și controlul fostelor țări CIS și ele mari deținătoare de resurse, dar și un control indirect în fostele zone de influență, inclusiv în România. Companiile uriașe de energie gestionează în aceste țări capitaluri, intermediari, firme căpușă, consilii de administrație, rețele guvernamentale.
Și pentru ca tabloul să se completeze, adăugăm strategia infiltrării în zona inamică pentru a-i surprinde cu propriile arme, de data asta fiind zona financiar-bancară. Rusia deține deja o pondere însemnată din companiile cotate la Londra. Inclusiv pe propaganda media de limba engleză, Rusia începe să joace un rol semnificativ.
Rusia își consolidează poziția de principal furnizor de energie, prin închiderea unui cerc energetic concentric în Europa, North Stream și South Stream, prin extinderea lanțurilor de benzinării, deținerea infrastructurii cheie de transport și depozitare a gazului și achiziția de companii energetice. De fapt, o imagine e mai grăitoare decât multe vorbe. Ca să înțelegem furtuna geopolitică, să nu ne uităm la aparente stegulețe așezate pe hărți frumos desenate de birocrați, să privim faptele (am eliminat Nabucco, pentru că a picat).
SUA contracarează poate la fel de puternic, având suportul militar al NATO, a unui întreg mecanism birocratic al UE, o rețea de corporații și bănci fidele (si dependente de FED), ONG-uri, oameni bine instruiți și mecanismul tembeliziunii și propagandei. Și poate ar trebui început cu ultimul.
SUA au răspuns în două sensuri în Estul Europei, dar ambele sunt doar fumigene: scut antirachetă și ”bomba” gazelor de șist. Îmi asum dacă e o fabulație, dar ambele direcții sunt simple construcții hollywoodiene, pe post de sperietori, nu folosesc la nimic. Scutul este impracticabil și nu răspunde niciunui atac militar, iar gazele de șist nu există în toate perimetrele sau dacă există sunt nesemnificative, cantitățile respective nu au cum contrabalansa sistemul energetic al Europei în defavoarea Rusiei. Acest tip de exploatare riscă însă să arunce în aer la propriu populații, areal natural, apa potabilă. Poate fi o bombă pe termen scurt, care la sfârșit va lăsa fumul și craterul. De ce oare nu se fac studii, de ce nu se prezintă analize de impact? Se obține doar o întârziere, care are menirea de a mai da timp Occidentului să mai ”deschidă” niște zone cu potențial energetic, în Orientul Mijlociu sau în Asia Centrală.
Miza excede cu siguranță România, drept dovadă că au fost preluate și înghițite concepte geopolitice total străine contextului în care se află România, gen independență energetică, scut antirachetă, dar coafate și vândute populației needucate și dezinformate.
Un alt exemplu de petardă este ”noul drum al mătăsii”, care este atât de firav și neplauzibil încât îmi ridică îngrijorarea că în gândirea strategică americană se instalează lent dar sigur, disperarea. Conceptele sunt atât de șubrede și coeziunea culturală atât de slabă în regiunea euroasiatică, încât este prematur să arunci în discuție aceste petarde, care nu pot fi mai mult decât somnifere.
Prin mașinațiunea de propagandă, cu siguranță că avantajul câștigat de Occident se va menține încă mulți ani la rând, sub protecția iluziei democrației. Câți oare?
Rusia nu dispune de un capital de imagine favorabil, dimpotrivă. Dezastrul economic pus pe seama unui model falimentar replicat de Rusia în zonele de influență, industrializarea forțată, rămășițele statului opresiv, modelul administrativ ultracentralizat și corupt, greoi și birocratic au rămas adânc întipărite în mentalul colectiv și încă afectează nivelul de trai și stilul de viață al populațiilor vizate.
România încă își poate juca propria carte. De ce nu o face? Dintr-un motiv banal: oamenii care ne conduc nu își iubesc țara.
Sursa: Don Quijote Cronicarul
Fără rușine deci frați Români! Departe de a ne fi făcut o defavoare, ăștia n-au reușit decât să ne propulseze în fața întregii lumi adevărate ( a se deosebi de clasa politică mondialistă vândută! ), vădindu-ne ca pe oamenii iubitori de adevăr și de libertate, adică iubitori de Dumnezeu până la urmă, ce suntem! Acum depinde de noi că să ne asumăm această calitate de creștini și să le luăm vântul din pânze veneticilor și aciuiaților, printr-o atitudine mândră, demnă și atentă la mârșăvii.