Politică

Stăpânii României, pomanagii la stat

De câteva luni de zile auzim în media reprezentanţi ai mediului de afaceri, dar şi diverşi analişti economici invocând necesitatea măsurilor anticriză pe care ar trebui să le ia Guvernul. Unii sunt decepţionaţi, unii mârâie fioros, alţii sunt scandalizaţi, iar câţiva – probabil, având cuţitul la os – sunt de-a dreptul disperaţi că autorităţile nu vin cu programe de tipul celor iniţiate în ţările puternic industrializate. Lăsând la o parte faptul că politicile adoptate în Occident nu reprezintă neapărat soluţia pentru o criză a supraconsumului şi a exceselor din creditare, rămânem uimiţi cum, dintr-o dată, pionierii capitalismului pe acest pământ privesc la stat ca la sursa ultimă de redresare economică.

Nu vi se pare un contrast mult prea mare faţă de ce am auzit de la aceiaşi analişti economici, politicieni şi reprezentanţi ai mediului de business în perioada 1997-2007? Mai ţineţi minte? Cu siguranţă. Nu avem cum să uităm după ce ni s-a repetat obsesiv: “Statul e cel mai prost administrator”. “Mediul privat trebuie să dea liniile dezvoltării economiei”. “Doctrina laissez-faire s-a dovedit a fi cea mai eficientă în istorie”. “Este bine să facem privatizări chiar şi pe un leu!” “Statul trebuie să nu se mai amestece în economie!” “Guvernul nu are de unde să ştie ce este viabil din punct de vedere economic”. “Pieţele sunt cele care trebuie să decidă”. “Investiţiile trebuie să le facă mediul privat şi nu statul, care nu o poate face decât într-un mod ineficient”. “Serviciile publice trebuie externalizate către companii private”. “Odată venite multinaţionalele, acestea vor aduce dezvoltarea economică şi adevăratul capitalism”.
Ce s-a întâmplat acum? De ce, peste noapte, descoperim că statul reprezintă ultima instanţă a comenzilor pentru mediul de afaceri şi Guvernul trebuie să fie cel care se luptă cu criza? De ce să nu o facă mediul privat, simbol al eficienţei capitaliste? De ce nu multinaţionalele – care acum, slavă Domnului, şi-au băgat amândouă picioarele în economia românească? De ce teoriile astea au fost bune numai în momentul încasării profiturilor (de fapt, al împărţirii prăzii, pentru că în ultimii 20 de ani a fost vorba de un jaf economic), iar acum, pe buza prăpastiei, le abandonăm, susţinând că statul este cel care trebuie să rezolve problemele?

Cam ciudat să aşteptăm acum ca statul român să fie acel luptător puternic care să se ia la trântă cu monstruoasa criză. Nu este nici pe departe aşa. Este vorba mai degrabă despre un ciung căruia în ultimii zece ani i-am amputat toate membrele, iar acum se târâie neputincios. Pârghia fiscală este, practic, singurul instrument care a rămas la dispoziţia Guvernului. În rest, frâiele economiei se află acolo unde le-au dorit analiştii care azi se îngrozesc de faptul că statul nu ia măsuri, şi anume la multinaţionale. Ele determină costurile energetice, ele stabilesc politicile de creditare, ele influenţează nivelurile de preţuri ale bunurilor de consum, ale materialelor de construcţii, ale comunicaţiilor, ele asigură comenzile şi realizează cele mai multe dintre livrări. Le ştim numele: OMV, E.ON Gaz, Gaz de France, Erste, Société Générale, Raiffeisen, Unicredit, ING Bank, Carrefour, Delhaize, Auchan, Lafarge, Holcim, HeidelbergCement, Arcelor Mittal, Mechel, Renault, OTE, Vodafone, Orange.
Numele de mai sus sunt cele care controlează economia românească. Sunt companiile care au participat la petrecerea din ultimii ani umflând profituri la marje inimaginabile în ţările de provenienţă. Acum stau bine ascunse – şi ghiciţi cine trebuie să se lupte cu criza? Statul, evident. Exact statul minimal pe care l-am construit în acord cu propaganda aceluiaşi mediu corporativ.

Este un paradox ca într-o ţară unde la începutul secolului trecut pâinea era o raritate pe masa ţăranului român şi pelagra făcea ravagii, unde până la război copiii de la sate nu ştiau ce e ciocolata şi zahărul lipsea din alimentaţie, iar în anii ’80 conducerea de partid şi de stat ne-a impus o terapie de şoc, acum să ne confruntăm cu o criză a supraconsumului. Este aşadar o criză importată exact de multinaţionale printr-o expansiune nesustenabilă a creditului şi a unei inflaţii în euro, generate de sumele aduse în ţară pentru inflamarea unei economii de bubble.

Mulţumim multinaţionalelor pentru poleiala de “great society” oferită pe credit scump până de curând, dar vedem că aceleaşi corporaţii au fost cele care au distorsionat piaţa şi au indus dezechilibre macroeconomice care ni se sparg în cap odată cu tăvălugul crizei financiare pe pieţele internaţionale. În anii precedenţi multinaţionalele au vlăguit consumatorul extrăgând profituri cu două cifre. Capitalul bancar a inflamat o bulă a activelor imobiliare fără precedent şi a extins datoriile de consum la cote îngrijorătoare. Reţelele de hypermarket-uri, pricopsite – ca nicăieri în Europa – de administraţiile locale cu magazine în centrele oraşelor, au distorsionat piaţa produselor alimentare prin politica “celui mai bun preţ”. În acelaşi timp, datoriile intragrup dezvoltate de aceleaşi corporaţii atârnă greu în cifrele macroeconomice atunci când investitorii se uită peste indicatorii României. Din acest punct de vedere, putem spune că actuala criză a fost importată de multinaţionale.

Astfel, credem că ar fi mai nimerit ca rezolvările pentru criză să vină de la aceste corporaţii puternice, model al capitalismului viguros, şi nu de la beteşugitul stat român. De fapt, singurul lucru pe care îl pot face guvernanţii, în condiţiile în care marjele de manevră prin politica fiscală sunt destul de reduse, ar fi acela de a eficientiza cheltuielile. Nu ne numărăm printre naivii care cer statului să rezolve criza prin planuri fantasmagorice de stimulare economică de genul celor iniţiate de Administraţia Obama, în condiţiile în care finanţarea deficitului bugetar deja constituie o problemă care se acoperă de la o lună la alta. “Nu mai furaţi atât!”, este singurul lucru rezonabil pe care îl putem pretinde politicienilor din Guvern, diverselor autorităţi autonome şi primării. Dar oare se pot lepăda într-atât de repede năravuri aşa de vechi şi de adânc înrădăcinate?

Adrian Panaite
sursa: curierulnational.ro

Despre autor

contribuitor

comentariu

Adauga un comentariu

Abonează-te la newsletter