Politică

Spirala tăcerii – învelişul nostru social

thumb_5092Poate nu vă aşteptaţi ca o teorie despre comportamentul electoral să surprindă fragilitatea umană. La mijlocul anilor ‘60, cercetătoarea germană în psihosociologie Elisabeth Noelle-Neumann a a observat că, deşi intenţiile de vot sondate prin chestionare au rămas aproape neschimbate de-a lungul campaniei electorale, în ultimul moment s-a constatat ralierea unui procent mic de alegători, indecişi, de partea formaţiunii pe care ei o percep ca fiind votată de cei mai mulţi. Acest comportament (care a dus la interzicerea prezentarii sondajelor de opinie în preajma alegerilor) este considerat “vârful”, manifestarea cea mai vizibilă a unui fenomen care a fost denumit “spirala tăcerii”.

DESCRIEREA ŞI EXPLICAREA FENOMENULUI
Comportamentul electoral este exponenţial pentru ceea ce numim opinie publică: este public, are loc în cadrul unor dezbateri publice şi este poate singurul prilej al omului de a se exprima în privinţa problemele de stat.

“Votul tău contează” este sloganul prin care sunt invitaţi cetăţenii la vot, deşi la o aritmetică sinceră adevărul este că “votul tău contează, deşi n-are nici o importanţă”. Din fericire, oamenii nu suferă de luciditate. Nu raţiunea îl îndrumă la urne, ci mecanisme mult mai rafinate, care ţin de domeniul psihosociologiei: votul nu exprimă doar legătura dintre cetăţean şi clasa politică, cât mai ales relaţiile acestuia cu restul societăţii, cu semenii săi. Ne exprimăm convingerile în mijlocul oamenilor, ne alăturăm unor tabere, suntem ţinta influnţelor, părerile noastre politice sunt supuse aprobării sau criticii celorlalţi.

Tocmai la această componentă psihosociologică se referă teoria spiralei tăcerii. Succint, cercetătoarea explică ralierea de partea taberei percepute ca învingătoare prin teama noastră de izolare. Oamenii sunt preocupaţi permanent de opiniile celorlalţi. Receptarea unui anumit climat al opiniilor depinde de “semnele” (opiniile şi comportamentele exprimate în public) pe care indivizii le percep la cei din jur sau în mass-media.

Atunci când nu sunt de acord cu majoritatea, oamenii preferă să tacă (inhibându-şi unele comportamente şi renunţând la convingerile proprii), în timp ce tabăra adversă îşi manifestă fără reţineri convingerile. Se creează în acest fel o spirală a tăcerii: cei din tabăra mai puternică tind să se exprime tot mai curajos, în timp ce tabăra aflată în minoritate se exilează tot mai mult în tăcere, astfel rezultând învingători şi învinşi.

OPINIA PUBLICĂ ŞI TĂCEREA
Elisabeth Noelle-Neumann consideră că teama de izolare stă la baza acestui fenomen: „dacă are impresia că ceilalţi se îndepărtează de el, individul suferă atât de mult, încât din cauza acestei sensibilităţi poate fi condus cu uşurinţă, ca de un căpăstru”. Cercetătoarea efectuează o incursiune în istoria conceptului de opinie publică, insistând pe funcţia ei de ”instanţă de judecată a comportamentelor”.

“Omul se scindează, după Rousseau, în două fiinţe, în acela care este el cu adevărat, conform naturii sale, şi într-altul care se formează sub jugul opiniei publice”. Aşadar, omul nu este doar cel al propriilor gânduri, convingeri şi sentimente pe care ne place să ni-l închipuim, ci şi cel permanent deschis spre societate, expus capriciilor celorlalţi, având nevoie de simpatia şi afecţiunea lor şi, fireşte, se teme de oprobiu şi izolare. Vulnerabilitatea este condiţia socială a omului. Autoarea îl aminteşte pe John Locke cu a sa „lege a opiniei”, care (spre indignarea contemporanilor săi) sublinia că dintre cele trei legi care guvernau societatea timpului său (cea divină, cea civilă şi cea a opiniei) oamenii se tem cel mai mult de cea a reputaţiei, a opiniei.

Pornind de la această concepţie asupra omului, Noelle-Neumann dă următoarea definiţie opiniei publice: „acele opinii asupra unor teme controversate pe care le poţi exprima public fără a te izola” (atunci când opinia publică este încă în faza controverselor, când doar se conturează tabăra învingătoare), respectiv „în domeniul deja consolidat al tradiţiilor, al moravurilor, dar mai ales al normelor – de opinia publică ţin acele convingeri şi comportamente pe care trebuie să le exprimi sau să le adopţi public dacă nu vrei să te izolezi”.

Spirala tăcerii apare în faza de dezvoltare a unei opinii publice şi duce la crearea unei tabere câştigătoare (prin reducerea la tăcere a minorităţilor) şi apoi la apariţia unor norme. Observăm că, după definiţia autoarei, opinia publică nu mai este doar domeniul unor indivizi anume desemnaţi să critice, al “sferei publice cu implicaţii politice”; în ea suntem implicaţi cu toţii, iar puterea sa nu constă în funcţia intelectuală, ci în cea de autoritate morală, coercitivă.

În continuare, Elisabeth Noelle-Neumann surprinde alte aspecte legate de acest concept, menţionându-l pe Alexis de Tocqueville, care se referă la “tirania opiniei publice” şi la condiţia de egalitate pe care o presupune ea în democraţie: „Tocmai egalitatea care îl face independent pe fiecare dintre concetăţenii săi îl expune pe om, lipsit de apărare, influenţei marelui număr de oameni asemenea lui”. Egalitatea, standardizarea, nivelarea stilurilor de viaţă, a aspiraţiilor, a gusturilor, a accesului la informaţii, dar mai ales spectacolul acestei egalităţi şi nivelări oferă, pe de o parte, siguranţă individului, dar pe de altă parte îl face să se simtă nediferenţiat, lipsit de însemnătate sau trăind într-un ocean de ostilitate. Orice diminuare a alternativelor în a gândi, trăi şi a se exprima este o ameninţare pentru societate şi democraţie.

EXILUL ÎN MIJLOCUL OAMENILOR
Ce se întâmplă însă cu cei tăcuţi? Este teama de izolare adevărata cauză care îi face pe oameni să „urmeze turma”? Autoarea dedică un capitol celor „care sfidează opinia publică: eretici, avangardişti, outsideri”. Citat de Noelle-Neumann, Rousseau face următoarea remarcă: „Mi-e teamă că acea dragoste de neînvins pentru virtute, care îi dă puterea de a dispreţui opinia publică, l-ar putea mâna spre cealaltă extremă, l-ar putea face să sfideze şi legile sfinte ale bunei cuviinţe şi moralităţii”. Personalitatea poate înfrunta presiunile normative, în unele societăţi (cum este cea a noastră) excesele şi originalitatea devenind chiar patologice, deoarece nu mai exprimă nimic, sunt doar o modă. „Trebuie, nu-i aşa, să am dreptul de a mă realiza conform bolilor şi disperărilor mele. Am nevoie de libertate pentru a reflecta în public la mine însumi” – sunt cuvintele unui regizor german controversat pentru un film, citat de autoare. Libertatea la care se referă regizorul este curajul de a se sustrage presiunii unor valori împărtăşite de o majoritate. Opinia publică este şi o fascinaţie pentru mulţi, iar „a reflecta în public la mine însumi”, ce poate fi mai măgulitor pentru un individ?

Dincolo de personalitate, se poate vorbi şi despre o cultură a nonconformismului specifică fiecărei societăţi. De pildă, psihosociologul american Stanley Milgram (recunoscut pentru cercetarile sale privind obedienţa) a demonstrat că norvegienii sunt mai conformişti decât francezii (Franţa promovând o cultură a controversei, pe când Norvegia una a integrării), aşadar se poate vorbi despre societăţi mai tolerante decât altele. Americanii au chiar o cultură a nonconformismului (în idei, cercetari, literatură, muzică), spre deosebire de noi, românii, care avem mai mult o cultură a conformismului.

Experimentele autoarei nu au edificat în privinţa temerilor de izolare ale celor care nu respectă opinia publică. În urma cercetărilor s-a demonstrat că oamenii tind să evite implicarea într-o controversă cu adversari majoritari numeric dispuşi să-şi exprime făţiş punctul de vedere sau că le este teamă de sancţiuni când sunt în conflict cu o majoritate activă. Teama de izolare este dificil de operaţionalizat. Totuşi, cercetările au relevat sensibilitatea oamenilor la părerile celorlalţi. In spaţiul românesc, psihologul Vasile Pavelcu (1900 – 1991) a demonstrat că emoţiile noastre au un fundament social, deşi obişnuim să le consideram ceva intim, personal. Elisabeth Noelle-Neumann a amintit, referindu-se la o studentă, că se simţea ruşinată purtând insigna unui partid care nu avea susţinători majoritari. Ruşinea (pe care Vasile Pavelcu a definit-o ca sentiment vizând o presiune a societăţii asupra individului, fără ca acesta să se considere responsabil, vinovat) joacă un rol important în „tăcerea” celor aflaţi în minoritate, dar nu explică ralierea de partea majoritătii. Teama de izolare pare mai plauzibilă, potrivit autoarei: „Cei care se simt izolaţi în relaţiile cu ceilalţi – şi care pot fi recunoscuţi după răspunsul <> – sunt cei susceptibili să ia parte la acest last minute swing, lucru constatat în 1972 prin chestionarea repetată a aceloraşi persoane înainte şi după alegeri. Cei care o slabă încredere în sine şi un interes redus pentru politică au participat în mai mare măsură la balansul de ultim moment”.

Pentru cei „tăcuţi” nu există însă soluţii în afara societăţii. Condiţia avangardiştilor, eroilor, ciudaţilor – cei care sfidează opinia publică – este şi ea una ciudată, deoarece nu se pot ascunde de ceilalţi. Ei trebuie să trăiască într-un fel în lume, iar condiţia lor se aseamănă atunci cu un exil în mijlocul oamenilor.

Autor: Florentin Cristian

Sursa: Constiinte.ro