În ultima perioadă propaganda spaniolă a marşat pe tema bipartidismului din peninsulă. Când Podemos-ul lui Iglesias nu a reuşit să obţină numărul estimat de voturi la locale, media spaniolă era în extaz, afirmând fără perdea că, iată, Spania nu renunţă la sistemul său tradiţional cu două partide puternice care se rotesc la putere.
Campania electorală a fost, de asemenea, marcată de un suspect dezechilibru mediatic. Ca şi cum n-ar fi existat decât Partidul Popular şi cel Socialist. Cele două mari partide spaniole s-au bucurat de o expunere exagerată, în timp ce „rebelii” au fost ignoraţi. Diferenţa însă a fost făcută în teren, faţă în faţă cu electoratul, acolo unde s-a dovedit că partidele tradiţionale şi-au subţiat teribil rădăcinile.
În final, votul a fost cel care a tranşat lucrurile. Partidul Popular a câştigat scrutinul cu 28.7%, urmat fiind de socialişti cu 22.1%. Victoria însă nu s-a consemnat în tabăra celor care au luat grosul voturilor. Adevărata victorie au înregistrat-o partidele „venite de nicăieri”. PODEMOS-ul lui Pablo Iglesias(20.6%) şi CIUDADANOS-ul lui Albert Rivera(13%). În termeni de locuri în Parlament, procentele obţinute se traduc în felul următor: PP – 123 locuri, PSOE – 90 locuri, Podemos – 69 locuri, iar Ciudadanos – 40 locuri.
Se vede limpede că cele două mari partide au pierdut monopolul politic, niciunul nereuşind să obţină majoritatea absolută în Parlament. În clipa de faţă, cea mai „naturală” coaliţie pare cea dintre PP şi Ciudadanos, cu toate că realizarea sa va aduce penalizări radicale pentru ambele partide. O alianţă „contra naturii” PP+PSOE, cu toate că ar constitui o majoritate confortabilă, ar da impresia unei coaliţii vechi contra opoziţiei „noi”, ceea ce ar împinge ambele mari partide spaniole în istorie. O altă posibilă alianţă ar fi cea dintre PSOE, PODEMOS şi Ciudadanos, însă, pe moment, pare destul de complicată.
Suntem în faţa unei schimbări istorice. Noile formaţiuni, proaspăt ieşite din „tranşeele” luptei inegale, au dat marea lovitură, având de-acum un cuvânt greu în politica Spaniei. E cazul să ne bucurăm? Peste tot în Europa vedem cum cad vechile partide, fiind propulsate în topul preferinţelor formaţiuni noi, care pompează sânge proaspăt în sistem şi vorbesc o nouă limbă.
Personal sunt rezervat. După iluzia SYRIZA şi schimbarea bruscă de politică a lui Tsipras, nu cred că ar trebui să mai credem în zâne. Schimbarea pe care o vedem pretutindeni pare o mişcare încurajată ocult. Cu toate că „noile partide” radicale şi anti-sistem întâmpină o rezistenţă serioasă din partea vechilor structuri politice,rebelii par a beneficia de ciudate mişcările din umbră care le avantajează. La fel se întâmplă peste tot în Europa. Să mai amintesc faptul că la noi legea partidelor politice a fost schimbată la intervenţia unor birocraţi de la Bruxelles pentru a putea permite apariţia unor partide cu câţiva membri?
La fel se întâmplă peste tot în Europa. Partide mici, necunoscute, sunt propulsate peste noapte promiţând marea cu sarea. Într-adevăr, ca şi în Spania, nu au sprijinul mediei tradiţionale, dar internet-ul este al lor. Acestea, cred eu, reprezintă supapa prin care se domolesc spiritele revoltate de mersul greşit al lucrurilor. Însă, nu uitaţi: planul malefic merge înainte indiferent de cine câştigă. Odată ajunşi la putere, lupii turbaţi se transformă în oi conformiste care-şi iau lumina din aceeaşi parte.
Nu există zâne şi feţi frumoşi. Există doar multă, multă manipulare şi slogane oarbe. Direcţia este de mult desenată, iar obsesia „schimbării clasei politice” pe care o au toţi europenii este pe cale să se îndeplinească. De-acum nu se vor schimba doar figurile care apar în fruntea partidelor în campaniile electorale, ci şi numele formaţiunilor politice. Un perpetuu joc „vechi contra nou” se generalizează la nivelul structurilor politice. Toate acestea pentru a permite ca lumea să meargă în aceeași nefastă direcţie.
Autor: Dan Diaconu
Sursa: Trenduri economice
Adauga comentariu