În toată perioada postdecembristă am auzit de nenumărate ori că societatea civilă are nevoie de lideri. Altfel spus, de conducători.
Manifestaţiile din ianuarie, din Piaţa Universităţii din Bucureşti şi din alte oraşe din ţară, au arătat cu claritate că cei care au protestat atunci împotriva guvernului şi a preşedintelui, dar şi a clasei politice în general, aveau nevoie de lideri care să le “traducă” nemulţumirile într-un mesaj coerent.
Paradoxal, la prima vedere, este faptul că tocmai manifestanţii au afirmat pe tot parcursul protestelor că ei nu au nevoie de lideri care să îi reprezinte într-un eventual dialog cu reprezentanţii puterii. În realitate, revendicările au fost atît de eterogene încît acestea nici nu ar fi putut fi sintetizate într-un mesaj coerent, arătînd mai degrabă o stare de nemulţumire acumulată în timp şi exprimată în chip de revoltă odată cu episodul demisiei lui Raed Arafat de la Ministerul Sănătăţii.
Întrebare: dacă prin absurd Raed Arafat ar fi mers în Piaţa Universităţii şi ar fi vorbit manifestanţilor, ar fi fost el decretat drept lider, drept purtător de cuvînt al tuturor nemulţumirilor, de orice fel? Eu cred că da. Desigur că este doar un exerciţiu de imaginaţie şi că doctorul Arafat nu ar fi putut să facă decît ce a făcut, adică să transmită mai multe mesaje către vocea străzii prin care anunţa că nu doreşte să i se capitalizeze numele decît în domeniul său de specialitate. Atît şi nimic mai mult.
În toată perioada postdecembristă am auzit de nenumărate ori că societatea civilă are nevoie de lideri. Altfel spus, de conducători. De altfel, nume precum Marian Munteanu, Ana Blandiana, Doina Cornea au şi intrat în percepţia publică sub acest calificativ. Chestiunea este falsă cel puţin din două motive.
Primul dintre ele este acela că la noi societatea civilă este privită doar prin diferitele forme de protest la adresa puterii politice la care se angajează, sporadic şi cel mai adesea ineficient, unele organizaţii nonguvernamentale. Societatea civilă este aşadar văzută exclusiv ca un front de luptă împotriva abuzurilor şi exceselor puterii politice. De aceea, “tabăra” societăţii civile ar avea nevoie de lideri, de conducători.
În al doilea rînd, noi suferim de lipsa activităţilor de voluntariat şi de activism civic, adică de exact ceea ce ne-ar putea conduce la instaurarea unui spirit public a cărui finalitate să fie binele comun. Pentru asta nu e nevoie de lideri ai societăţii civile, ci de schimbarea mentalităţii în ceea ce priveşte viaţa noastră de zi cu zi în comunitate.
O societate civilă sănătoasă poate face să dispară mita electorală prin gestul elementar de a o refuza şi denunţa. Aceeaşi societate civilă, chiar dacă nu poate contribui substanţial la stoparea marii corupţii, ea poate să elimine mica corupţie pe care acum o practică şi o încurajează, fie la locul de muncă, fie la ghişeele administraţiilor financiare, la concursurile de titularizare în învăţămînt, în spitale, la obţinerea unei parohii de către un absolvent de Teologie – şi lista poate continua pînă la cele mai “mărunte” beneficii cumpărate pe sub mînă.
Societatea civilă nu se naşte şi nu se maturizează sub bagheta unor lideri charismatici. Ea devine vizibilă doar acompaniată de deprinderea noastră de a fi împreună. La bine şi la rău, la fel ca şi într-o familie.
sursa: dw.de
Autor George Arun
Ma indoiesc ca putem stopa chier si mica coruptie pentru ca de fiecare data intervin mici interese meschine care intorc mersul catre o directie arbitrara .
problema e ca vrem sa ne integram neaparatin aceasta societate coorupta si nu concepem niciodata o forma de protectie si intentia de a edifica cel putin un nucleu al unui grup social care se bazeaza pe alte reguli si care nu poate fi corupt pentru ca este eterogen si nu are nevoie de lideri sau conducere .