„Este greu de admis, dar șaizeci de ani doar după Holocaust, poporul evreu este, din nou, pe cale de a fi distrus –cel puțin în propriul lui stat, în care 40% din evreii din lume sunt concentrați. Dovezi ale gravității pericolului pot fi găsite nu numai în amenințările explicite ale președintelui Iranului, întărite de un program de armament care i-ar putea pune la dispoziție mijloacele pentru a-și îndeplini amenințările; se pot găsi de asemeni în articolele recent publicate în presa europeană, care dezbat posibilitatea „dispariției” Israëlului, prezentată ca o „ipoteză rezonabilă de lucru”. Dovezi suplimentare privitoare la nivelul acestei amenințări sunt faptele că Israël nu numai că este singura țară din lume amenințată de distrugere, dar și singura al cărei drept la existență face obiectul unor sondaje de opinie internaționale, la care multe din persoanele întrebate răspund negativ. Este o cinste la care nici măcar Iranul, Coreea de Nord și Africa de Sud sub regimul apartheid-ului nu au putut ajunge.” (Yair SHELEG. http://www.haaretz.com/hasen/spages/757767.html)
Chiar dacă multe persoane ar putea găsi stimulant, sau amuzant, faptul că nici măcar un israelian de dreapta nu poate vedea cea mai mică rază de lumină în capătul tunelului sionist, a citi că israelienii au început de pe-acum să se gândească foarte serios la următoarea lor Shoah este totuși destul de surprinzător. Voi demonstra aici că această formă precisă de meditație macabră face din Israël, din israelieni, din sioniștii și neoconservatorii din întreaga lume cei mai periculoși dușmani ai păcii mondiale.
Într-adevăr, cei care doresc sfârșitul Israëlului, al JOS-ului (Jewish Only State), sunt din ce în ce mai numeroși. Cu toate astea, nimeni nu se întrece în proiecte asasine sau „finale” împotriva ovreimei mondiale, nici măcar a dragului ei stat evreu. În sferele mediatice sau politice, nimeni nu împinge către un homicid împotriva evreilor sau împotriva statului evreu. Pornind de aici, tendința judeo-centrică bine stabilită consistând în interpretarea oricărei critici politice sau ideologice legitimă ca o perpetrare a unui judeocid viitor, trebuie interpretată ca o formă acută de paranoïa apropiată de psihoză colectivă, pe care o definesc ca sindrom al stresului pre-traumatic (SSPT).
În prezența SSPT-ului, stresul rezultă dintr-un eveniment fantasmagoric, un episod imaginar situat în viitor – pe scurt, un eveniment care nu s-a produs niciodată. Spre deosebire de SSpT (sindrom al stresului post-traumatic), în care stresul este reacția la un eveniment care s-a putut (sau nu, câteodată…) produce în trecut, în starea SPPT-ului stresul este în mod limpede manifestarea unui eveniment potențial imaginar. În cazul SSPT-ului, o iluzie depășește realitatea și contextul în care fantasma de teroare este focalizată devine el însuși o realitate periculoasă. Împins la extrem, chiar un proiect de război total împotriva restului lumii nu poate fi scos din calcul.
În acest stadiu, ne-am putea întreba dacă SSPT-ul nu ar fi, pur și simplu, o formă deviantă de paranoïa. Diferența dintre cele două este totuși evidentă. În cazul paranoïei, pacientul ne aduce să simțim simpatie pentru el. În prezența unui caz de SSPT, în schimb, ajungem să ne fie milă (sau silă) de noi înșine. Deoarece, imediat ce atragem atenția asupra faptului că această crimă viitoare nu s-a produs încă, și că s-ar putea foarte bine să nu se producă vreodată, devenim imediat complici, părtași ai crimei.
Proiecție și sindrom de stres pre-traumatic
„ Am aruncat peste un milion de bombe „cluster” (cu fragmentare) peste Liban… Ceea ce am făcut este monstruos, nebunesc; am acoperit orașe întregi cu metalul din bombele „cluster”. (șeful unei unități de artilerie ale armatei israeliene în Liban. http://www.haaretz.com/hasen/spages/761781.html).
Să privim totuși lucrurile în față, o dată pentru totdeauna : din moment ce nimeni nu formulează vreun apel spre a arunca israelienii în mare -sau, la alegere- spre a-i vitrifica, ne putem gândi că înclinația israelienilor să acuze musulmanii și arabii de asemenea tendințe asasine trebuie analizată în termeni de proiecție. Oamenii care au presărat cu generozitate „peste un milion de bombe cluster” deasupra Libanului își proiectează zelul ucigaș asupra victimelor lor, sau, și mai bine, asupra viitoarelor lor victime.
Spre exemplu Sheleg, ca și sionist înflăcărat preconizând măsuri violente împotriva a aproape tot ce nu are fericirea de a fi evreu, este condamnat să proiecteze propriul lui zel asasin asupra arabilor, musulmanilor, și în particular asupra Iranului.
Evident, Sheleg nu este singurul în acest caz; Comitetul Iudaic American (American Jewish Committee – A.J.C.) face exact același lucru. În cursul unei recente campanii de relații publice, acest comitet a atenționat Europa asupra pericolului misilelor cu rază lungă ale Iranului. În mod evident, în universul lor judeocentric, un război general împotriva Islamului ar fi, dincolo de de interesele europene, o datorie judeo-creștină. Totuși, europenii se cam distrează când sunt confruntați cu ideologia stânjenitor de agresivă a A.J.C.-ului; în mod manifest, lor nu le este frică de Iran. Chiar deloc. La opusul membrilor Comitetului Iudaic american care, ca din întâmplare, recomandă violența, europenii visează pace; aparent, europenilor le-au ajuns războaiele (A.J.C.-ul nu a avut încă destule pesemne…). europenii își mai dau de asemeni seama că, din moment ce nu agresează Iranul, capacitățile balistice ale acestei țări nu prezintă niciun fel de pericol pentru siguranța lor. Altfel spus, europenii nu văd în Iran o entitate ucigașă deoarece sunt lipsiți de zelul agresiv care prisosește membrilor A.J.C. Exact aici se sapă un abis din ce în ce mai mare între universul fantasmagoric însetat de sânge al sioniștilor și restul omenirii.
Cine mai are nevoie de un arsenal nuclear
(rachetele Katyușa nu sunt mai mult decât suficiente ?)
Atmosfera generală în Israël, pe care o traduce așa de elocvent Sheleg și care-și găsește reflexia în scenariile-catastrofă al A.J.C.-ului, indică o formă colectivă, deosebit de severă, de SSPT: israelienii și lobby-urile care îi susțin evocă și dezbat public Shoah-ul nuclear anunțat.
Aceasta manifestare patologică este destul de curioasă, având în vedere că îndrăznețul Hezbollah a reușit să bată puternica armată israeliană folosind doar armament ușor. Hezbollah-ul a reușit de asemeni să învingă societatea israeliană cu nimic mai mult decât simple rachete Katyușa de rază scurtă.
De facto, un potențial dușman al Israelului nu are nicidecum nevoie să-i „vitrifice” cu bombe atomice. Tot ce are de făcut, este să transmită evreilor din toată lumea mesajul următor : „Israël este tot ce vreți voi, dar în nici un caz un adăpost”. Astfel procedând, va forța Israëlul să conștientizeze faptul că, încă o dată, a eșuat la testul dragostei vecinului. În această problemă constă toată rezistența arabă: este vorba de un mesaj metafizic, nicidecum un apel la un ipotetic judeocid.
Oricum, se pare că israelienii sunt incapabili să descifreze mesajul scris cu litere de foc pe zid. Decât să se privească în oglindă și sa-și recunoască defectele evidente care deja au degenerat în faliment moral, israelienii preferă să se supună fantasmului materialist al judeocidului nuclear. În loc de a gândi în termeni etici, israelienii cad pradă discursului materialist cel mai superficial cu putință – un discurs centrat pe „distrugerea eu-lui”. Israelienii s-au prăbușit într-o Shoah fantastică imaginară, în care sunt zilnic nuclearizați.
Devine foarte preocupant faptul că nu sunt singuri în acest caz, deoarece în materie de teroare halucinatorie, Blair și Bush suferă de aceeași boală mintală.
În mod repetat, Sheleg, A.J.C.-ul și Bush atribuie tendințe ucigașe președintelui iranian, dar este într-adevăr cazul ? Dețin oare ei cel mai mic început de dovadă ? Președintele iranian vorbit-a oare vreodată de distrugerea poporului evreu, a israelienilor sau a oricui altcuiva ?
Să analizăm faptele : președintele Ahmadinejad a spus într-adevăr că Israëlul ar trebui „șters de pe hartă”. Cu toate astea, președintele iranian nu a spus în nici un moment că evreii, ca și persoane, ar trebui asasinați. În mod manifest, vorbea de Israël, de JOS, de „Jews Only State”, care este rasist. Este o critică legitimă, la fel de legitimă ca și denunțarea apartheid-ului sud-african. Dar Ahmadinejad nu se oprește aici : elaborează, pe această chestiune. În mod inteligent, și foarte judicios, provoacă Occidentul :
„Dacă dumneavoastră (occidentalii) ați ars evreii, de ce nu le-ați da o parte din Europa, din Statele Unite, din Canada sau din Alaska pentru a-și fonda Israëlul ? … Întrebarea pe care o punem aici este următoarea : dacă ați comis această crimă enormă, de ce națiunea palestiniană, care este total inocentă, trebuie să plătească prețul ?”
Iată într-adevăr cea mai de bun-simț întrebare posibilă, și pornind de aici, nu există nici un indiciu că acest om ar fi avut vreodată cel mai mic proiect să anihileze evreii sau statul lor. În cel mai rău caz, Ahmadinejad se căznește să le găsească evreilor o altă vilegiatură. Este clar că visul sionist al unui cămin pe Pământul Sfânt a degenerat în dezastru absolut. și Ahmadinejad nu face nimic mai mult decât să observe de pe acum că rătăcitorii ar putea „Schlepa” (a se căra) încă o dată. Pot oare sugera că o privire asupra interminabilei listă de așteptare a cetățenilor israelieni care cer cetățenia poloneză (sau alte cetățenii europene) arată clar că un număr din ce în ce mai mare dintre ei au asimilat deja ideea că Schleping-ul este probabil următoarea etapă a existenței lor de evrei ?
Adevărata Axă a Răului
La lectura editorialului lui Sheleg în Haaretz, ne putem întreba : „cine exact intenționează lichidarea statului evreu ?” Este evident că Iranul își pregătește intrarea în clubul nuclear. Totuși, chiar dacă Iranul are de gând să dezvolte un arsenal de arme nucleare letale, nu va fi nicidecum prima țară din regiune care face acest lucru. S-ar mulțumi să calce pe urmele statului evreu, care, în ceea ce-l privește, a demonstrat dincolo de orice dubiu că sportul lui favorit este asasinarea civililor inocenți. De aici, frica israeliană, sinocentrică, a unei agresiuni nucleare iraniene trebuie apreciată la justa ei valoare, și anume o pură și simplă proiecție mentală. Israël fiind implicat zilnic în asasinate de civili inocenți, israelienii și sioniștii sunt condamnați să interpreteze comportamentul altora ca având înclinații ucigașe.
Este într-adevăr trist dar departe de a fi un fenomen unic: cazul paranoïei americane, în timpul războiului rece, nu diferă foarte mult de cazul israelian. America fiind prima -și până acum singura- țară să fi folosit bomba atomică împotriva altui popor, în mod ciudat tot ei au căzut pradă unui SSPT, în timpul războiului rece. Își proiectau pur și simplu propriile tendințe ucigașe colective împotriva sovieticilor. Contrar americanilor, comuniștii nu au atacat pe nimeni cu arme nucleare. Pare evident că teroarea fantasmagorică crește proporțional cu gradul de cruzime de care fac dovadă națiunile; politica fricii este nedespărțită de practici feroce.
Această formulă foarte simplă poate lumina sub acest aspect legătura între America și Israël. Aplicând tactici expansioniste lăturalnice, aceste două țări se îngroapă într-o gândire obscurantistă mortală, apropiată de paranoïa. și doar această paranoïe colectivă menține hegemonia singurei axe a răului care să fi existat vreodată : axa sionismului și al neoconservatismului mondiale.
Momentul vesel
Telegramă evreiască : „Poți începe să-ți faci griji. Stop. Detaliile vor urma. Stop.”
Această glumă este mai veche decât Israëlul, are probabil chiar vârsta telegrafului. De fapt, se referă la o realitate devastatoare, în care dialectica fricii domină atât existența cât și mentalitatea evreiască. După câte s-ar părea, frica a fost exploatată politic de către conducătorii etnici evrei din primele zile ale emancipării evreilor. Foarte posibil ca în cursul procesului de secularizare și de emancipare a evreilor inițiată de secolul „luminilor” și de revoluția franceză, frica unei realități fantasmagorică imaginară să se fi substituit fricii al Dumnezeului atotputernic, acel Dumnezeu care omoară fără milă, (da, L-ați fi recunoscut) Dumnezeul Sodomei și al Gomorei. Dacă așa s-au întâmplat lucrurile, „frica” trebuie percepută ca și Dumnezeul evreu modern și SSPT-ul se definește precum procedeul evreiesc contemporan prin excelență. Iudaizarea lui Blair și a lui Bush poate fi interpretată precum manifestarea „Politicii fricii”. Aparent, această practică politică este foarte eficace în America. În schimb, în Marea Britanie este o totală nereușită…
Oricum, trebuie notat că SSPT nu este absolut deloc o invenție israeliană. Făuritorii evrei de opinie precum și pionierii etnici evrei se specializaseră în întreținerea anxietății evreiești cu mult înaintea formării Israëlului. Primii sioniști erau deosebit de pricepuți în a-i teroriza pe frații lor evrei. Herzl fusese teribil de inspirat de către afacerea Dreyfus (precum subliniază Lenni Brenner, Herzl nu înțelesese semnificația acestui proces, nici implicațiile lui : în realitate, cu reabilitarea lui Dreyfus, evreii tocmai câștigaseră prima lor bătălie împotriva antisemitismului și a xenofobiei). Alți pionieri ai sionismului au fost stimulați de unele revolte și pogromuri anti-evreiești în Europa de Est. În general, sionismul poate fi perceput ca o pulsiune pentru a formula o agendă politică generală fondată pe o teroare auto-administrată. Este probabil motivul pentru care sionismul este obligat să întrețină teroarea, pentru a-și susține puterea. Este evident că Bush și neocons[ervatorii] recurg la aceeași tactică.
Intervenția divină
Pot sugera, apropo, că mai mult decât probabil, mulți conducători din toată lumea sunt alarmați de programul nuclear iranian, nu din frica unei agresiuni iraniene, dar mai degrabă deoarece sunt acum perfect la curent cu psihoza colectivă israeliană. Chiar fără a ști ce este SSPT-ul, conducătorii occidentali au prins idea că Israelul nu ar ezita să pornească un război nuclear, asa cum nu a ezitat să acopere orașele libaneze sub peste un milion de bombe „cluster”. O țară capabilă să-și distrugă vecinul transformând o treime din civili în refugiați de război în unicul scop de a recăpăta doi prizonieri de război este, prin definiție, capabilă de orice.
Nu sunt psihiatru, nici măcar psiholog practicant, dar nu știu dacă există un divan de analiză destul de încăpător pentru a invita tot poporul israelian să se facă comod, alături de numeroșii lor frați sioniști mondiali. Nu sunt convins că există prin zonă un profesionist capabil să aline și să ajute israelienii să-și depășească faza actuală de SSPT. Tot ce pot eu însumi să fac, este de a sugera un diagnostic de indispoziție foarte severă. Cu toate că suntem mulți convinși că actualul comportament al Israëlului este rezultatul unui faliment moral, insist : identitatea israeliană însăși se dovedește a fi un caz de psihoză patologică. Falimentul moral prin urmare nu este decât un simplu simptom al unei dezordini mintale profund preocupantă.
Trăind într-un stat psihotic, Israelienii se bucură de fapt de simptomele lor. Din partea noastră, tot ceea ce au nevoie, este doar un simplu moment de atenție. Au nevoie în mod fundamental de aprobarea noastră. Când șterg de pe hartă un cartier în sudul Beyrut-ului, purtătorul lor de cuvânt insistă să ne convingă că de fapt ei se luptă pentru un nou război sfânt occidental. Chiar ar vrea să ne facă să credem că au făcut toate astea pentru noi și în numele nostru. Suntem obligați să admitem că, în afara celor două cazuri de SSPT democratic alese (Bush & Blair) care au aprobat atrocitățile israeliene, restul umanității resimțea în fața măcelului de la Beyrut o ură crescândă împotriva statului evreu, și global, împotriva aventurii sioniste.
Pentru cei care nu ar vedea încă, avem aici de a face cu un caz de demență severă a unei țări pe pragul de a atinge vârful fazei psihotice colective. Pentru cei ce ar avea tendința să uite, această entitate națională posedă un mare arsenal nuclear și este plină de intenții lugubre.
Suntem consternați, și avem și de ce : nu-i vedem oare brutalizând totalitatea Orientului Mijlociu ?
Suntem încercuiți de hedonismul și fariseismul lor necruțătoare, și nu putem face nimic mai mult decât să ne rugăm, cerând o intervenție divină.
Autor: Gilad Atzmon
Traducere : Simona Niculescu
Adauga comentariu