Politică

Şi ei sunt muritori…

skull-and-crossbones-77949_640Viaţa muritorilor este condiţionată de o răsuflare; de o singură şi normală respiraţie. Indiferent că e vorba de un om de rând sau de un personaj din înalta societate, de un individ din lumea politică, de un parvenit sau de un cerşetor, toată lumea respiră la fel; după acelaşi “tipar” fiziologic. Nu e nevoie nici de fandoseli semidocte, nici de excese metafizice, nici de capricii existenţiale pentru a respira firesc. E drept, unii respiră adânc, siguri pe ei, conştienţi că asta le face bine plămânilor şi inimii; alţii respiră superficial şi precipitat, sfindând parcă orice fel de consecinţă negativă asupra licărului de viaţă din ei. Altfel stau lucrurile cu o bună parte dintre muritorii intraţi, triumfal, în clasa oamenilor politici, aceia care stau la pândă, clipă de clipă, pentru a lua o gură de aer ce le aţâţă pofta de a greşi în folosul lor.

Si atunci când aprobă, pe şest, contracte catastrofale pentru ţară; şi atunci când spun una şi fac alta; şi atunci când permit amestecul unor ambasade străine în treburile politice şi economice ale ţării. Şi atunci când lansează proiecte precum “Reforma administrativ-teritorială”, glorificând binefacerile regionalizării, în realitate considerată o “trădare naţională, care aduce miliarde în buzunarele lor”; în casele grupului de “respiratori” cu bătaie lungă. A inşilor care sunt muritori… degeaba. Trăind pe picior mare, alimentându-şi orgoliile de a fi în frunte, nu prin meritele muncii lor, ci călcând cu bocancii peste picăturile de viaţă ale celor mulţi – poporul care i-a votat. Deunăzi, am fost martora unei scene care m-a îndurerat pentru multă vreme: aflând că iarăşi vor creşte preţurile la energie electrică şi gaze, doi pensionari în vârstă, soţ şi soţie, se întrebau, într-o ploaie de lacrimi, cum se vor descurca. “Suntem singuri şi nu ştim ce vom face.

Oricum, în fiecare lună, facturile sunt tot mai mari…”, suspinau, îngrijoraţi, neajutoraţi, deznădăjduiţi… Era însăşi respiraţia durerii, după o viaţă de muncă cinstită… În timp ce unii politicieni (cu putere de decizie) respiră uşuraţi că au bifat încă o “izbândă”… Uitând că sunt muritori; unii care trăiesc exclusiv pentru propria înavuţire, pe orice cale; unii a căror respiraţie otrăveşte aproape totul în jur – oamenii cu suflete mari şi curate, natura, pădurile, zăcămintele şi pământurile ţării, vândute pe doi bani…Nu degeaba se spune, chiar de către oficiali europeni: “România este o ţară aproape neguvernabilă”.

Mă întreb mereu dacă nu cumva o eventuală comparaţie între oamenii decăzuţi, (vânzătorii de ţară) şi natură, ar fi în defavoarea celor dintâi. Dacă nu cumva natura este în pericol printre asemenea creaturi. Da, în pe-ri-col! E limpede că aceşti răzvrătiţi împotriva normalităţii s-au făcut de râs în faţa lui Dumnezeu. În timp ce natura, legitimându-şi menirea, îşi respectă perfecţiunea, ducând-o mai departe. E bine să ştim că natura e perfectă fiindcă şi-a păstrat imaculate toate darurile primite de la Marele Creator. Adie încă dinspre ea răsuflarea de taină a Dumnezeului unic. Este frumoasă şi adevărată. Are în fiecare fibră muzica existenţei şi vibraţia nealterată a perpetuării; statornicia care dă viaţă şi uneşte.

Numai natura umană a trădat…. Frumuseţea ei, chiar dacă există, uneori, este pătată de minciună, trădare şi interese meschine. În locul armoniei, găseşti încrâncenare, discordie, ură, invidie, intoleranţă, răzbunare, desfrâu. Aţi văzut aşa ceva în lumea plantelor şi a animalelor? Universuri care nu numai că nu vor pieri niciodată, ci vor continua să rămână poarta de acces spre eternitate. În vreme ce natura umană, cea decăzută, a devenit un gen de construcţie abstractă… Tocmai ea, natura umană – creată pentru a da sens şi utilitate ideilor, lucrurilor, sentimentelor şi înţelepciunii – şă-şi piardă esenţa făpturii gânditoare şi perfecţiunea divină?! Nu mai e de mirare că oamenii decăzuţi sunt mereu refractari la bine şi în contradicţie cu tot ce mişcă. Dar, vorba lui Cioran, “Dumnezeu nu trebuie să afle că sunt muritori care aburesc stelele. S-ar teme, şi în tremurul Lui ar scutura lacrimile şi-am pieri în propria mare…”. În marea noastră de griji. Care se amplifică, se învolburează la nesfârşit…. De aceea, în preajma grijilor unui om ai o nelinişte organică. Te simţi, la rându-ţi, mai îngrijorat, mai străin şi mai singur ca oricând. Cum să-l ajuţi pe celălalt?!

Într-un astfel de impas, nu ne rămâne decât să-L implorăm pe Creatorul nostru să o ia de la capăt. Să-I cerem îndurare pentru toţi cei pierduţi în jungla nimicniciei şi inutilităţii. Să le redea cinstea, fidelitatea, nimbul devenirii şi justificarea gândului senin cu care a fost, cândva, încununat.

Dacă se poate, Doamne, restituie-le demnitatea şi sinceritatea! Dă-le înapoi unicitatea! Ocupă-le timpul şi inima cu înălţimile mângâioase ale sufletului bun, izvorâtor din marea Ta Dragoste! Iar dacă vei vedea că nu se poate şi nu se poate, transformă-i în slujitori ai naturii! Dă-le de lucru prin păduri nesfârşite, prin pustiuri neumblate! Printre flori care să le facă pat din miresme şi cer din petale. Ba chiar îndeamnă-i să stea la masă cu vieţuitoarele pământului! Poate numai aşa se vor trezi, redevenind cugetători profunzi. Spune-le să aibă mereu, alături, cel mai temeinic abecedar al nepărtirii! Povăţuieşte-i ce înseamnă renunţarea, în general! Şi, în special, despovărarea. De trufie, de egoism. De neiubire de oameni şi de ţară. Aminteşte-le că sunt muritori şi că trebuie să respire cu folos! Învaţă-i să înveţe viaţa!

autor: Veronica Marinescu
sursa: curierulnational.ro

Tag-uri

Abonează-te la newsletter