SĂ NU NE UITĂM TRĂDĂTORII: ORCHESTRA SIMFONICĂ DE FLUIERAŞI „SUCEAVA”

Textul de mai JOS face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.

Folclorul nou, cel născut din hlizita noastră contempo-raneitate, s-a îmbogăţit recent cu o istorie ce nu se putea întâmpla decât în Bucovina, acest ţinut unde totul – dar absolut totul! – este de pe vremea lui Ştefan cel Mare şi unde fala ţine adesea loc de adevăr, demnitate şi curaj, substituindu-se uneori până şi igienei.

În acest ţinut aşadar, un fost inginer forestier cocoţat pe tronul Consiliului Judeţean s-a simţit dintr-o dată vajnicul urmaş al domnilor Moldovei. Pe loc s-au strâns lăudătorii în jurul lui ca muştele pe bunătate, care mai de care dornic să-i intre în graţii. Aşa se face că omul a aflat din gura lor o sumedenie de lucruri pozitive pe care le bănuia despre sine încă din vremea şcolii primare, de când data şi ultima sa lectură, cea cu eroul preferat, Greuceanu.

Convins fiind că este inteligent, plin de iniţiativă, imaginaţie şi energie, ba chiar că ar fi şi foarte arătos – şi că s-ar cuveni să îşi ia ibovnică, întrucât aşa prevedea funcţia, tradiţia fiind înscăunată de însuşi domnul Ştefan – voievodul judeţean a purces la treburi, neîntârziat răsplătindu-şi lingăii cu dregătorii.

De îndată şi jurnaliştii locali au prins să roiască în jurul lui numindu-l „geniul obcinilor”, mereu gata să aştearnă sub tipar, asemenea cronicarilor de odinioară, sapienţele rostirii voievodale şi reportaje despre ctitoriile sale: cel mai mare ou de Paşti din lume – confecţionat din fibră de sticlă – serbările „Hora Bucovinei”, „Hora gospodarilor”, „Strunga oilor”, „Vremea şezătorilor” şi o seamă de festivaluri şi târguri, care de care mai sprinţar: „al hribului”, „al lăptarilor” „al meşterilor olari”, „al instrumentelor populare”.

Şi totuşi, deşi făcuse atâtea fapte măreţe şi bărbăteşti – inclusiv cele cu mândruţa – voievodul judeţean avea o mare mâhnire: iscoadele îi şoptiseră la ureche că unii clevetesc. Că prea se vede ţărănuţul – sau, după caz, ţărănoiul – din el, că în judeţul astfel păstorit prea este totul numai etnografie, numai „gospodari”, sănii, ouă „închistrite” şi parade de câini ciobăneşti. Că, în general – în public direct sau la televizor – apar prea mulţi „ciobani” şi că marea cultură, nefiind încurajată, nu pare să existe în zonă.

E drept, nu clevetea „opinca”, ci unii care nu contau pentru el, puţini la număr, fără însemnătate electorală, dar care citiseră mai mult decât basmul Greuceanului. Sfetnicii de taină îi spuseră că ar fi bine să le arunce şi acestora o ciozvârtă, una culturală, ca să le astupe gura.

La început omul nu a înţeles despre ce e vorba, ce e aia: „mare cultură”. Auzise de ea pe când fusese ministru al agriculturii, fiind ceva legat de cultura cartofului, dar argumentul înţeleptului curţii a fost zdrobitor: „ O orchestră simfonică aici, în cetatea de scaun! Gândiţi-vă!… Peste ani, înfiinţarea acesteia va fi legată de numele dumneavoastră! Daţi poruncă să se facă şi vă veţi acoperi de glorie!” Cuvântul „glorie” şi-a făcut efectul şi voievodul a poruncit. Poruncind de Paşti şi întâiul concert.

De îndată a fost adus un dirijor din judeţul Botoşani – unde marea cultură era demult „acasă” –, „conservatorist” care a fost însărcinat cu alcătuirea ansamblului. Un anunţ în presa locală a fost de ajuns şi instrumentiştii au prins să bată la uşa selecţionerului care întreba: „La ce cânţi, tinere?” „La fluier, domnule dirijor!” – venea răspunsul. „Bine, dar eu am nevoie de violonişti, nu de fluieraşi!” – exclama uimit muzicianul. „Lăsaţi asta, sunt nepotul preşedintelui consiliului judeţean. Unchiul vă recomandă să mă luaţi… La grămadă, cu ceilalţi, fluierul meu nu se va auzi. Şi apoi, sunt membru al Partidului Democrat Liberal, înţelegeţi!” Intra altul şi întrebarea „La ce cânţi tinere?” răsuna iar. Ca şi răspunsul: „La fluier. Sunt vărul preşedintelui consiliului judeţean. Ştiţi, la grămadă cu ceilalţi, fluierul meu nu se va auzi. Şi sunt membru al PDL”.

Candidaţii soseau unul după altul, frumoşi şi mândri, gătiţi în cioareci, bundiţă cu piei de dihor şi căciulă brumărie. Care mai de care fluierând. Şi, deşi cu auz perfect, muzicianului i se părea că nu aude bine: „Cânt la fluier… Sunt cumătrul… Sunt membru… Luaţi-mă.”

Cum Sărbătorile băteau la uşă, repetiţiile s-au făcut oarecum pe fugă. Dar talentul e talent şi la concertul simfonic de Paşti al orchestrei filarmonice „Suceava”, gospodarii aflaţi în sala Casei de Cultură a Sindicatelor au aplaudat îndelung. Iar unii au şi jucat: bătuta de la Pojorâta, hora de la Fundu Moldovei şi tropoţâca de la Botoşana.

Autor: Nicolae R. Dărămuș

Foto: Nicolae R. Dărămuș

Sursa: Wild Life Romania

NOTĂ:
„Inocenții marii terori” este cel mai nou volum scris de Nicolae R. Dărămuș și apărut la Alexandria Publishing House în 2013. Ecolog, prozator, publicist, desenator şi fotograf de natură, Nicolae Dărămuș a fondat în 1994 Societatea Nordică de Ecologie TUA RES AGITUR (SENTRA), axată pe educaţia „pro natura” prin mijloacele artelor – literatură, fotografie, desen, film – şi pe activităţi de teren (preponderent pe observarea şi dezvăluirea spre public a agresării patrimoniului faunistic şi a habitatului forestier).

Gandește România recomandă INOCENȚII MARII TERORI, o carte scrisă în numele celor care nu se pot apăra, cuvântând în faţa oamenilor.