Politică

Sa ne luam tara inapoi!

Dupa 20 de ani de la orbecait in democratie, avem capul plin de cucuie. Noroc ca e tare. Ni s-au ingrosat scafarliile la fiecare start al reformei. Noroc ca au fost multe. Ni s-a imputinat inima la fiecare gard in care am intrat. Noroc ca e mare. Ne-au tras de maini sa venim la urne cu ochii deschisi pentru ca de noi depinde fericirea. Noroc ca i-am inchis.

Insa de fiecare data cand ne-am poticnit, am stiut sa ne legam aripi de glezne. Cand ne-am simtit singuri ne-am strans la gura sobei, tremurand ca niste catei abia fatati, si ne-am regasit unii pe altii. Am reusit sa ne tragem nadragii pe noi in fiecare dimineata, avand in buzunar un citat pe-o hartie, si-am pornit pe strada fluierand, desi ne erau pasii amortiti.

Norocul nostru este ca am picat des din inaltul cerului si de fiecare data ne-a prins cineva de calcai. Dar de jos, nu mai era decat o cale. Si am inceput din nou sa zburam.

Si uite-asa, in tara lui “mai rau nu se poate”, “a fi cum a fi” si “nu-i da romanului cat poate duce” sunt din nou alegeri prezidentiale. Peretii sunt plini de ochi, au facut scorburi de cat i-am fixat. Ne apasa gandurile, suntem convinsi de optiunea noastra, dar ni se pare greu de pus in urna. Ne intrebam mereu unde gresim avand incredere sau abandonand-o, si nu primim raspuns. E un moment revolutionar, dupa 20 de ani. Am realizat ca “ei” sunt oameni, e chiar momentul cand ne despartim de “tatuci” si gasim legaturi intre comportamentul lor si busola noastra.

Desprinderea e tare dureroasa. Facem loc tot fiintelor noastre, mai usoare cu o descoperire si mai grele cu o povara: limpezimea. Dar cat de tulbure e vederea, cand in sfarsit am deschis ochii!

Criza morala s-a incheiat odata cu aflarea vestii ca facem parte din ea, asa cum solutia se afla in propriile noastre maini, si e momentul sa facem pasul urmator: sa nu ne mai lamentam. Viata nu se invarte in jurul politicii, desi ne tulbura profund fiinta. E timpul sa ne definim prioritatile, sa abandonam convingerea ca suntem demiurgi in mizerie si sa ne alegem presedintele ca si cand am cumpara un kilogram de salam.

Este necesar sa ne pretuim familiile, sa ne ducem copiii la film si sa-i invatam sa se sprijine pe picioarele proprii. Sa creasca avand in minte ca nu exista presedinti providentiali, ci doar de conjunctura. Ca viata lor nu depinde de o loterie a impresiei artistice, ci de educatie, de bun-simt, de munca, de iubire.

Ca succesul se masoara prin numarul celor care le strang mana privindu-i in ochi, iar pretuirea unui coleg de birou care voteaza diferit poate tine de cald.

Sa ne asumam lehamitea, dar s-o legam de calorifer cand iesim din casa, ca sa nu ne ajunga din urma, si sa mergem la vot. Nu e nimeni de vina pentru esecul nostru, desi e atat de la indemana sa gasim tapi ispasitori!

Tara e suma definitiilor noastre, n-am pierdut-o. Doar copilaria. Nu are nimeni ce sa ne dea inapoi. Trebuie doar sa intindem mana. E tot acolo.


Cristian Mihai Chis

sursa: ziare.com

Abonează-te la newsletter