România trebuie să denunţe tratatul cu Ucraina

De când e lumea lume, atunci când una din părţi nu respectă clauzele unui contract, cealaltă parte are dreptul să declare caduc acel contract. Lucru valabil chiar şi în căsnicie, atunci când survine divorţul. Prevedere elementar oportună şi în cazul tratatelor politice internaţionale. De altfel, normele de drept internaţional au la bază vechea tradiţie din domeniul dreptului penal şi civil. Orice tratat politic a devenit nul atunci când una din părţi încalcă prevederile documentului.

Observaţia este aplicabilă şi pentru Tratatul politic de bază dintre Ucraina şi România, semnat de preşedinţii Leonid Kucima şi Emil Constantinescu, în 1997.

Inutil să mai amintim că este vorba de cel mai ruşinos act politic din istoria românilor. Fără nici o presiune politică străină, fără nici o condiţionare politică din partea Uniunii Europene şi a Alianţei Nord-Atlantice, Emil Constantinescu semna, în palatul lui Ceauşescu de la Neptun, acest document care ne-a produs enorme deservicii. Deşi România nu era ameninţată de trupe străine, preşedintele ei renunţa de jure la nordul Bucovinei, la ţinutul Herţa, la Hotin, la sudul Basarabiei şi la Insula Şerpilor.

Pentru unii politicieni de dreapta, care au refuzat să voteze tratatul, deşi ai lor se aflau la guvernare, ratificarea acelui document în Parlament a fost un coşmar.

Ion Iliescu a lipsit şi el de la votul din Senat. Detalii sugestive cu privire la prestaţia lui Adrian Severin sau Petre Roman se pot vedea în cartea profesorului Tiberiu Tudor. În 2003, Ion Iliescu a mers mai departe cu “pretinia” faţă de Ucraina şi a semnat tratatul de frontieră, prin care, practic, reconfirmă graniţele impuse de sovietici.

Motivaţie în cinci puncte

Trădare naţională sau nu, faptul este consumat pentru unii. Eu însă cred că lucrurile se pot îndrepta. Cu un minimum de curaj politic. Mai ales că, în textul documentului, se menţionează şi posibilitatea denunţării lui unilaterale. Iată şi motivele pentru care putem s-o facem:

1. Ucraina pretinde ape teritoriale în jurul Insulei Şerpilor, încercând să ajungă până aproape de gurile Dunării;
2. Ucraina a început să sape Canalul Bâstroe-Chilia, fără să informeze partea română;
3. Ucraina a violat frontiera României;
4. Ucraina încalcă drepturile românilor din regiunea Cernăuţi, Noua Suliţă, Herţa, sudul Basarabiei;
5. Ucraina refuză despăgubirea României pentru investiţiile făcute la Krivoi Rog.

Ginecolog şi bancă pe Insula Şerpilor!

Despre Insula Şerpilor (Leuke, Alba) s-au scris numeroase articole şi cărţi. În toate tratatele ruseşti vechi, Leuke apare drept insulă (“Zmeinîi Ostrov”). În toate tratatele occidentale de limbă franceză sau engleză, apare cu denumirea de “stâncă”.

Dacă este insulă, ar avea dreptul la ape teritoriale, cred unii. Dacă este declarată stâncă, nu are dreptul la ape teritoriale. Pentru a fi considerată insulă, trebuie să ofere condiţii de trai: faună şi floră, surse apă potabilă proprii. Insula lui Ahile nu prezintă asemenea condiţii. Frizând absurdul, Ucraina susţine că a descoperit apă de băut pe formaţiunea stâncoasă. Mai mult, a fost adus acolo un ginecolog, probabil pentru nevoile nevestelor militarilor. În plus, Kievul anunţă construirea unei bănci acolo pentru a dovedi că stânca are şi viaţă economică.

Insula Şerpilor nu apare menţionată în Tratatul de pace de la Paris. De aceea, URSS a impus cedarea ei pe baza unui proces verbal semnat de Eduard Mezincescu şi un secretar III de la ambasada sovietică în 1948.

În 1997, ucrainenii nu sperau că vor smulge de la români până şi această stânc`. Şi deodată, Adrian Severin, şeful diplomaţiei noastre pe-atunci, declară din senin pe timpul tratativelor că “Insula Şerpilor este pământ ucrainean”. De altfel, Dumitru Ceauşu, şeful echipei de negociatori, a declarat recent că s-au exercitat presiuni politice asupra sa pe toată durata negocierilor pentru acceptarea pretenţiilor lansate de ucraineni. Prostie? Nu cred. Sovieticii îşi însuşiseră ape teritoriale în jurul Insulei Şerpilor, conform hărţilor militare. Ei păzeau “frontiera” pe Marea Neagră, nu noi. Astăzi, după ce politicieni bicisnici din ţara noastră au validat practic toate consecinţele pactului Molotov-Ribbentrop, ucrainenii nu se mulţumesc doar cu atât. Ei vor ca această frontieră să se curbeze şi mai mult spre Sulina.

Există nebuni la Kiev care cer

În 1999 au început negocierile pentru delimitarea platoului continental şi a spaţiilor economice exclusive. Atât cât am putut citi printre rânduri, vecinii au rămas consecvenţi în lăcomia lor. După 24 de runde de tratative (!), nu s-a obţinut nimic. Pe 26 septembrie, România a depus la Haga plângere contra Ucrainei pentru rezolvarea acestui litigiu.

Până în 1997, când a obţinut “cadoul” lui Emil Constantinescu, Ucraina era timorată, se manifesta ca un hoţ care posedă un patrimoniu ilegitim dobândit: succesor juridic al Uniunii Sovietice, deci al rapturilor staliniste. În anul 2001, a început să adâncească un canal obscur, botezat Bâstroe (Repedea), fără să ne informeze. Aici trebuie precizat că frontiera nu merge pe Braţul Chilia până la vărsarea în Marea Neagră. În iunie 1940, pe când Moscova bombarda Bucureştiul cu ultimatumuri să cedeze Basarabia şi nordul Bucovinei, un desant sovietic a venit pe actualul canal Bâstroe şi pe canalul Limba şi acolo a stabilit graniţa, adică în interiorul Deltei. Şi aşa a rămas până azi, când Bâstroe a devenit frontieră NATO. Mai mult, prin tratatul de frontieră din 2003, Ion Iliescu a semnat că insulele Dalerul Mare, Dalerul Mic, Tătaru şi altele vreo cinci aparţin tot Ucrainei. Vecinii începuseră săpăturile, fără să ne informeze.

“Ne vom bate cu toată energia!”, ameninţă Mircea Geoană, dar elanul său are iz electoral. De ce abia acum? Dacă Stalin ar fi pus frontiera pe Dâmboviţa? Şi ar fi putut s-0 facă, din păcate, fiindcă eram singuri. Ne băteam cu ucraineneii “cu toată energia” pe la Craiova… Era de aşteptat un comportament civilizat din partea Ucrainei după aceste favoruri. Dimpotrivă. Nave militare ucrainene au pătruns în apele teritoriale româneşti şi au plantat balize pe Chilia în mod arbitrar. Este un delict grav. Practic, o ţară membră a Alianţei Nord Atlantice a fost agresată şi nici o mişcare nu am sesizat la sediul NATO din Bruxelles. În 1978, când Turcia a atacat Grecia şi a ocupat jumătate din Insula Cipru, NATO nu a făcut nimic. Într-un târziu, au intervenit americanii pe căi diplomatice, dar armata Ankarei a rămas în Cipru. Atât Grecia, cât şi Turcia se află în NATO. Iată deci că Alianţa s-a dovedit incapabilă să rezolve acest litigiu până astăzi. De aceea, nu cred că România trebuie să aştepte minuni de la Bruxelles. Grănicerii de pe Chilia au rămas nemişcaţi fiindcă nu aveau aprobare de la Bucureşti. Noi ştiam că frontiera este obiectiv militar şi, după trei somaţii clasice, se deschide focul.

Nu putem pretinde comportament european din partea Ucrainei, dar este semnificativ că toate forurile internaţionale se află alături de România. Sigur, occidentalii par afectaţi doar de soarta ecosistemului din Delta Dunării. Prin adâncirea canalului Bâstroe-Chilia, pânza de apă freatică ar coborî foarte mult, fapt ce ar distruge rezervaţia Letea.

A intervenit şi un element ce nu poate fi trecut cu vederea. Viktor Cernomârdin, ambasadorul Rusiei la Kiev, a declarat că Ucraina are dreptul să sape acest canal fără acordul României. Faptul nu este surprinzător, chiar dacă Rusia are un litigiu identic cu Ucraina în jurul Insulei Tuzla din Marea de Azov. Ucraina pretinde şi acolo “ape teritoriale”. Faptul că Rusia se solidarizează cu Ucraina ne determină să credem că acest canal va fi folosit de flota militară a Kievului, ca răspuns la… extinderea NATO spre est.

Cel puţin aşa crede şi vicepremierul român Ioan Talpeş. Şi dacă pentru Ucraina acest canal are importanţă strategică, de ce nu ar avea şi pentru România? Este limpede că nu putem accepta aceste lucrări acolo, mai ales că România este responsabilă de frontiera NATO şi trebuie să se comporte ca atare.

Un zâmbet cu Condoleezza

Ţara noastră a ridicat aceste probleme cu prilejul unor întruniri internaţionale, dedicate Dunării, la Viena şi la Geneva. Mircea Geoană s-a întâlnit la New York cu Konstantin Hrişcenko, şeful diplomaţiei ucrainene, ambii prezenţi la sesiunea Adunării Naţiunilor Unite. Geoană i-a cerut lui Hrişcenko să mute balizele din apele noastre teritoriale, “altfel

România va proceda unilateral la îndepărtarea lor”. Hrişcenko i-a propus lui Geoană ca diferendul să se consume doar pe relaţia bilaterală. Fiind vorba de încălcarea grosolană a frontierei, nu se înţelege de ce ar trebui să le solicităm în mod repetat ucrainenilor să repare abuzul. Geoană a informat-o şi pe Condoleezza Rice, consilierul cu probleme de

securitate al preşedintelui Bush, care l-a primit la New York. Românii au motivat doar ecologic acţiunea lor: adâncirea canalului Chilia-Bâstroe va duce la scăderea nivelului apelor freatice din zonă, ceea ce ar distruge rezervaţia Letea. Amintitul canal are însă importanţă economică şi strategică deosebită. Pe Chilia vor fi transportate zăcămintele de petrol din jurul Insulei Şerpilor, până la portul Reni. Ca răspuns la atitudinea noastră, Ucraina a trecut la contraatacuri aberante, acuzând România că vrea să transforme Delta Dunării într-o nouă Mare Aral din Europa. Mai precis, dacă România va încerca să decolmateze canalele mai vechi din nordul Deltei Dunării, atunci ar scădea excesiv nivelul apei pe Chilia.

Un lucru este evident: Ucraina efectuează aceste lucrări în sudul Basarabiei, vechi teritoriu românesc. Dacă nu ar fi existat tratatul din 1997, Kievul nu ar fi procedat atât de cinic la adoptarea “politiciii faptului împlinit”, de care vorbeşte Ion Iliescu. Este surprinzător că preşedintele nostru, care îi cunoaşte foarte bine, descoperă abia acum asemenea abilităţi sovietice. Este bun acest asalt diplomatic al românilor pe toate fronturile, dar ce vom face când şi aceste posibilităţi se vor fi consumat?

Să punem botniţă presei din România!

După cum se poate constata foarte uşor în zonă, Ucraina încalcă grav drepturile elementare ale românilor din teritoriile acaparate pe timpul lui Stalin. Şcolie şi bisericile se ucrainizează forţat, considerându-se că aşa vor românii de-acolo. Liderii conaţionalilor noştri de la Cernăuţi sunt de cu totul altă părere. Ei au trimis la Bucureşti un memoriu prin care cereau să nu se dea agrementul lui Teofil Bauer ca ambasador al Ucrainei în România. Mircea Geoană şi Ion Iliescu nu au ţinut seama de doleanţele românilor din Cernăuţi şi l-au primit cu braţele deschise pe Teofil Bauer, fost guvernator în nordul Bucovinei, calitate în care a contribuit la deznaţionalizarea românilor. Acelaşi Bauer a împiedicat alegerea unui deputat român din Cernăuţi care să-i reprezinte pe conaţionalii noştri în Rada Supremă de la Kiev.

Ucrainenii din România sunt reprezentaţi automat în Parlamentul de la Bucureşti.

Comportamentul ucrainenilor îi surprinde numai pe cei care nu cunosc mentalitatea sovietică. Cealîi, fostul ambasador la Bucureşti, i-a cerut lui Andrei Pleşu, pe-atunci ministru de Externe, să-l îndepărteze din echipa de negociatori pe singurul specialist în Dreptul Mării din MAE fiindcă era… naţionalist.

Andrei Pleşu l-a informat pe Emil Constantinescu şi diplomatul care nu accepta condiţiile ucrainenilor a fost înlăturat. A fost preferat Dumitru Ceauşu, care a recunoscut recent că s-au făcut mari presiuni asupra lui pentru a accepta condiţiile cerute de Kiev.

Mai mult, recent, Konstantin Hrişcenko l-a convocat pe Alexandru Cornea, ambasadorul României la Kiev, şi i-a dat o listă cu ziariştii care scriu “de rău” despre Ucraina, listă pe care trebuia să o transmită lui Adrian Năstase şi lui Ion Iliescu. Ca la KGB, tovarăşi! Cornea a refuzat să ia hârtia, subliniind că presa din România este liberă. Reamintim că Ucraina a expulzat doi ziarişti români care au vrut să vadă cum trăiesc românii din Cernăuţi. România nu a expulzat nici un ziarist ucrainean sau rus.

Acum se poate repara “eroarea” istorică

La toate acestea vom adăuga refuzul Ucrainei de a despăgubi România pentru investiţia făcută la exploatarea minieră de la Krivoi Rog. Peste un miliard de dolari au fost îngropaţi şi acolo pe timpul lui Nicolae Ceauşescu. Kievul susţine că a privatizat şantierul şi că statul ucrainean este exonerat de orice obligaţie faţă de ţara noastră. Rămâne să-l căutăm pe investitorul străin, să-l tragem de mânecă şi, eventual, să-l dăm şi pe el în judecată la Haga.

Iată suficiente motive pentru care România trebuie să denunţe unilateral Tratatul politic cu Ucraina. Numai aşa putem reveni la situaţia anterioară, mai ales că posibilitatea este menţionată chiar în textul documentului. Şi vom relua “negocierile” cu Ucraina. Profesional şi fără supărare. Vom negocia o sută de ani, ca Japonia cu Rusia, dar să nu abandonăm milioane de români în voia haholilor. Situaţia imposibilă, creată unilateral de Kiev, este acoperitoare pentru acest act, dacă Uniunea Europeană sau Statele Unite ne-ar reproşa ceva. Oricum, Adrian Năstase tocmai afirmase că tratatul cu Ucraina “a fost negociat în grabă”. În realitate, nu am negociat nimic. Nu a fost nici un compromis, aşa cum pretindeau Emil Constantinescu şi Adrian Severin. Tratativele în genunchi nu puteau decât să ne aducă aici. Acum se poate repara acea “eroare” incredibilă. Trebuie doar puţină voinţă politică. România şi-a făcut datoria în limitele dreptului internaţional, măcar acum poate să-şi apere drepturile. Iată un motiv în plus pentru care ar fi necesare baze NATO în ţară.

Sigur, diplomaţii susţin că procedura denunţării este foarte rară, că ar dovedi neprietenie. Adevărat, dar şi comportamentul Ucrainei este primitiv. Cu un asemenea vecin ne putem aştepta la orice, chiar şi la invazie. Că acest tratat, bun sau rău, este singura bază de discuţii, susţin diplomaţii români. Fals! O înţelegere încălcată de una din părţi nu mai are nici o valoare juridică sau morală pentru cealaltă parte. Un tratat încheiat după mintea lui Molotov nu poate fi decât caduc ab initio.

Autor: Viorel Patrichi

Sursa: Foaie Nationala, preluare dupa Rost online