România – doar o amintire a celor în vârsta?

Pe zi ce trece, descopar ca toate câte se întâmpla ma obliga sa ma mentin la curent cu evolutia unei discipline pe care, în realitate, nu am abandonat-o niciodata: psihiatria. Ea m-a ajutat sa înteleg mai repede universul în care traim si spaimele ce ne pândesc. Cert este ca oamenii normali, daca nu au energia si vârsta care sa le permita sa-si ia lumea în cap, pot simti nevoia sa se salveze în vreun azil. Atâta doar ca, deocamdata, acest refugiu apartine bolnavilor psihic. Caci trebuie sa recunoastem, brambureala nu a atins demult cote atât de înalte. Fara legi, fara urma de ordine si de respect pentru institutiile statului, prostia si mitocania ataca pe toate fronturile.

Pe timpul navalirilor barbare, lumea se refugia în munti. Acum, acolo, si-au facut loc de odihna si de pacat foarte numerosii barbari autohtoni. Nu te mai poti ascunde nicaieri si este extrem de greu, daca nu imposibil, sa ramâi tu însuti caci, daca vrei sa existi, trebuie sa fii ca ei. Iar acest drum este pavat cu „reforme“ si „modernizari“ ridicole, fara o documentatie cât de cât rationala, menite sa provoace scandal si sa abata atentia lumii de la cei vinovati de degradarea vietii materiale, culturale si politice. Caci, am mai spus-o, la noi s-a rasturnat caruta cu reformatori. În vreme ce se mai anunta câte o reforma, sunt dati afara oameni, se reduc salarii, se moare de boli tratate odinioara cu usurinta. În loc de bani si de hrana, le dam naivilor scandal cu Tinutul secuiesc etc.

Aflându-se într-un moment de mare generozitate, Presedintele azvârle cu bucati din tara dupa ungurii care, între timp, si-au reamintit de alte trei judete de la granita cu Ungaria, Partiumul de odinioara al Ungariei Mari. Opt judete mari plus doua mici, unguresti, contra mentinerii cu orice pret la putere a unui partid, a singurului partid prezidential. Românii nu conteaza, pe ei nu-i întreaba nimeni. Si nici prin cartile de istorie nu au învatat sa umble reformatorii. Bistrita, Clujul si Salajul vor fi obiectul miscarii urmatoare, caci trebuie sa se pastreze comunicarea dintre scaunele secuiesti si Partium! Si, fireste, ungurii pluseaza deoarece si-au dat seama ca mai mari faliti si ignoranti decât cei cu care trateaza nu vor mai gasi curând. Se spune ca Bucurestiul ar fi al doilea mare oras în care traiesc unguri. M-as bucura ca udemereul sa-l mai prinda pe presedinte într-un asemenea moment de generozitate. Dar nu si de sinceritate. Caci m-a îngrozit faptul ca presedintele României s-a întâlnit cu Hitler în aprecieri: amândoi l-au facut tradator pe Regele Mihai. Si, atunci, ce respect sa mai astepte tara? Revenind însa, sunt absolut convins ca si Tökes l-ar pastra pe Boc. Prin urmare, înca mai avem o tara, chiar daca într-un avansat stadiu de distrugere; ce facem mai departe? Reformam în continuare si, daca va fi cazul, vom reforma reformele, orice s-ar întâmpla, caci nimeni nu se mai osteneste sa ne bage în seama. Lideri din Ungaria cer cu impertinenta arbitrajul Bruxelles-ului. Cu politicienii de la putere si cu prestigiul la care au ajuns, începem sa ne gândim ca, nu prea demult, am mai fost arbitrati chiar de catre prieteni. Istoria înregistreaza vârfurile, performerii, fie ei si prosti „de performanta“, stupizii sau banditii adevarati, dar ignora mediocrii, smecherii de duzina si imitatorii. Si, din pacate, de acestia beneficiem în acest moment. Asa stând lucrurile, prinsi de comertul româno-maghiar, cred ca a trecut neobservata propunerea unui important gânditor portocaliu, de înfiintare a unui Minister al Competitivitatii. În ce ma priveste, înca n-am reusit sa aflu care i-ar fi fost atributiile, dar, ca întotdeauna, ideile mari îsi gasesc pâna la urma drumul. Mai ales în România, unde s-a nascut absurdul. Caci, la noi, niciodata nu e important de ce trebuie facut un anume lucru, ci pentru cine trebuie… Cât despre competitivitate, daca este vorba de tara, locul nostru e sigur, din pacate: ultimii sau penultimii cam la toate. Chiar si acolo unde odinioara eram în frunte, si am fost la destule capitole, am revenit pe locurile respective. La mortalitatea infantila, bunaoara, am ajuns pe primul loc în Europa.
Incet si sigur, ne-am pomenit sub Gabon si sub Botswana. Iar pentru a ramâne în Africa, nu am nici o îndoiala ca, nu peste mult, îi vom concura pe africani si la bantustane, deoarece mentalitatea tribala a reusit sa se impuna cu vehementa. Nu mai avem nici o treaba cu capitalismul, cum n-am avut, în buna masura, nici cu comunismul: ne îndreptam, spre rusinea noastra, a tuturor, spre vremurile si manierele descrise de cronicari. România începe sa nu mai existe decât în amintirea unor oameni în vârsta care n-au uitat ca în aceasta tara au trait si barbati, nu numai papagali si eunuci, cum sunt imensa majoritate a celor ce ne conduc în acest moment. Am renuntat la istorie, la mituri, la traditie si, mai ales, la valori. Lasii au devenit profesori de curaj, analfabetii tin prelegeri de istorie si de cultura, înaltii prelati tac, se fac a nu vedea durerea si umilintele la care sunt supusi credinciosii, caci dosarele lor sunt departe, în ceruri. Si-apoi, pâna la Dumnezeu te manânca sfintii care tin dintotdeauna evidenta pacatelor cu voia… Exista, totusi, un capitol la care biserica a reusit sa tina pasul cu reformele prezidentiale: pachetele de înmormântare, adica necesarul minim al unui cetatean pentru a trece Dincolo. Scolile se cam desfiinteaza, medicii fug, din intelectualitatea sateasca ramân doar preotii care sunt obligati sa aiba în vedere consecintele reformei din sanatate. Spre marea noastra tristete, nu putem intra în competitie cu altii nici macar în privinta originalitatii. Ar fi de prisos sa dau exemple unanim cunoscute, gen Uganda, Republica lui Bokassa etc., etc., sau altele din tari prietene despre care am mai avut prilejul sa scriu. Turkmenistanul, de exemplu, a înfiintat, acum câtiva ani, Ministerul Adevarului. Nu stiu daca presedintele de atunci, Sapamourad Niazov – cel care a decretat ca „persoana cea mai competenta din Turkmenistan e seful statului“ – îl citise pe Orwell, dar ministerul cu pricina a fost unic în lume. Cel putin pâna la aceasta ora. Cu Ministerul Competitivitatii le-am fi luat-o înainte. Caci, nu am nici o ezitare în a sustine ca, în ceea ce priveste numarul reformelor pe unitatea de timp, precum si rezultatele acestora, adica a „modernizarii“ tarii în maniera noastra foarte originala, conducem detasat. Dupa propunerea de reformare a Constitutiei, a reorganizãrii administrative, inclusiv a satelor, n-ar fi exclus sa se treaca la resistematizarea reliefului. De ce n-ar avea fiecare judet muntii sai, apele sale, marea sa? De ce sa fie asfaltati numai Bucegii, cum ne anunta presa, când atâtia munti asteapta la rând? Spartanii îsi aruncau infirmii în prapastie. La noi, aceste reforme s-au dovedit a fi, pentru batrâni, bolnavi si copii, mai eficiente, mai letale decât cianurile. Dar nu avem dreptul sa ne plângem deoarece în toti acesti ani am ignorat cu îndârjire cultura. Drept pentru care, în anii ce vin, pedeapsa pe care o meritam va fi mai aspra. Spre mirarea mea, s-a ajuns ca, în sfârsit, sa se pronunte chiar în Parlamentul României cuvântul cultura. Dar sa nu ne facem iluzii – a fost vorba doar de numele comisiei respective. Un domn, membru marcant al C.N.A., le-a aratat membrilor comisiei un pistol jucarie care, cu un sfert de secol în urma, i-ar fi pricinuit mari încurcaturi cu Securitatea. Legatura între pistol si cultura a facut-o ceva mai demult Goebbels si zicerea lui mai are încã pretutindeni enoriasi credinciosi. Acum însa nu mai scot pistolul când aud de cultura, si nici nu o cenzureaza – o ignora pur si simplu.La noi, pistolul-jucarie a produs o panica incredibila nu numai în comisia pomenita, ci si multa zarva pe la televiziuni. Noroc mare cu asemenea întâmplari caci altfel, cuvântul cultura e tot mai rar pomenit. Pâna si când vine vorba de agricultura – culturi de primavara ori de toamna–, deoarece importam absolut tot, în schimb, exportam forta de munca, inteligenta tehnica etc. Sigur, se mai vorbeste, în pauzele dintre diversiuni, despre scriitori. Dar numai despre cei ce iubesc partidul si conducatorul. Si, cu multa mânie proletara, despre cei ce sunt acuzati ca ar fi turnat. Caci nimeni nu trebuie sa fie curat, nici o autoritate morala sau intelectuala nu trebuie sa ramâna nemaculata. Dupa încercarea de desprindere de trecutul nostru cultural, de marea noastra traditie, deci dupa esecul cu „colaborationistii“ si „expiratii“, continua sa se faca valuri cu turnatorii. Si, pe rând, în pauzele dintre doua diversiuni, se mai introduce pe piata câte un nume de soi. Cam la atâta se reduce „setea“ de cultura în regimul actual. Si, din pacate, nimeni nu mai întreaba cine sunt cei ce si-au luat cu de la sine putere misiunea de a fi arbitri morali? Câta suferinta, cultura si bun-simt se ascund în spatele unui asemenea procuror? Cu alte cuvinte, cine are dreptul moral sa o faca? Ceausescu a fost, douazeci de ani, obiectul tuturor injuriilor, dar nu atât ale celor ce au suferit, cât mai ales ale lasilor de atunci. Conducatorii de azi, care, spre deosebire de înaintasi, n-au facut nimic pentru semenii lor, câte decenii se vor afla în atentia celor care, astazi, se spetesc laudându-i? Oricum, mi se pare teribil de important avertismentul lui Carlos Fuentes: „Daca noi nu vorbim, tacerea îsi va instaura întunecata ei stapânire“.

Autor: Augustin Buzura

Sursa: Revista Cultura