În anul 1921, José Ortega y Gasset, una dintre cele mai luminate minţi europene ale primei jumătăţi a secolului trecut, a publicat o carte privită cu mult scepticism în ţara sa. “Spania nevertebrată” a jignit mândria unui popor care altădată s-a aflat în avangarda colonizării continentului american şi a dominat Europa prin unirea coroanei Imperiului Romano-German cu Imperiul transcontinental spaniol. Îndepărtându-se de orice iluzie asupra recuperării moştenirii istorice şi a grandorii trecute a Spaniei, Ortega y Gasset a zugrăvit o ţară în descompunere, măcinată de particularisme şi tendinţe centrifuge.
Parte a unei civilizaţii occidentale pe care filozoful castilian o considera a fi într-un declin evident, Spania nu se putea reface întrucât forţele unificatoare şi eforturile de coagulare sucombau în faţa tentaţiei egoiste de separare pe care o manifestau din plin, deopotrivă, structuri politice, familii ideologice, clase sociale, congregaţii religioase şi grupări etnice. Privită cu neîncredere în primii ani după publicare, “Spania nevertebrată” a fost însă confirmată de istoria ulterioară. Nu numai de politicianismul steril al anilor următori, dar mai cu seamă de războiul civil din anii 1936-1939 care a adus într-o confruntare militară nemijlocită facţiunile descrise în cartea lui Ortega y Gasset, ajunse pe poziţii ireconciliabile. Nici surdina pusă de dictatura franchistă şi nici multiplele reconcilieri după reînscăunarea dinastiei de Bourbon nu au putut cicatriza complet rănile deschise în acea perioadă de conflict între taberele fără punţi de legătură ale Spaniei nevertebrate.
România la capătul unei perioade de 20 de ani de la evenimentele încă neelucidate din decembrie 1989 se regăseşte ca o ţară destructurată cu o populaţie vlăguită şi dezabuzată. Rezultat firesc al unei derive totale în care s-a aflat societatea românească în tot acest răstimp. Clasă politică decredibilizată, industrie cvasiinexistentă, agricultură la pământ, sistem sanitar subfinanţat, şcoală fără prestigiu, diplomaţie inefectivă, coeziune socială egală cu zero şi un peisaj public derizoriu. Acesta este tabloul României după 20 de ani de pseudo-democraţie. Exerciţiul electoral de duminică, al nu ştiu câtelea în ultimii doi ani, ne-a mai pus încă o dată în faţă această realitate. Este realitatea României destructurate.
Vorbele frumoase spuse în săptămânile precedente şi proiectele generoase, pompos clamate, aproape că ne-ar fi dat speranţe dacă nu am fi cunoscut năravurile mai vechi ale grupărilor combatante şi, mai ales, dacă nu am fi văzut această batjocură generalizată în care cei mai nefericiţi dintre români au fost mânaţi precum vitele spre secţiile de vot. Mai cu zăhărelul, mai cu uleiul, de multe ori cu bani negri, şi uneori chiar şi cu ameninţări subtile, oameni la limita excluziunii sociale şi-au exercitat un drept de vot despre care teoria democratică ne spune că ar trebui să fie expresia unei înalte conştiinţe şi a bunei cunoaşteri a realităţilor societăţii.
Spectacolul dezolant al oamenilor fără şanse, trataţi asemenea unor dobitoace, este însă nimic pe lângă lichelismul respingător al ciracilor de partid. Abdicând de la demnitatea pe care ar trebui să le-o confere funcţia de primar, consilier judeţean sau director de direcţie locală, aceştia s-au întrecut într-o competiţie incredibilă de cules voturi cu japca. După cum nu au fost cetăţeni liberi cei purtaţi din sat în sat cu autobuzul de partid, la fel nu sunt liberi oamenii jalnici cu inimă de slugă despre care vorbeam. Exerciţiul electoral de duminică nu a fost – aşa cum scrie la carte – unul de supremă libertate. Dimpotrivă, a fost sinteza minciunii, laşităţii, ipocriziei, slugărniciei şi egoismului care caracterizează România destructurată.
Avem un cadru instituţional democratic, însă avem prea puţini oameni liberi. Aceasta este realitatea cutremurătoare a unei ţări dezosate. Chiar structura societăţii ne spune că nu se poate să avem oameni liberi. Avem o economie nefuncţională de pseudo-piaţă în care companiile private nu îşi câştigă existenţa precumpănitor din relaţiile cu alte companii. Oamenii de afaceri nu sunt, de cele mai multe ori, oameni liberi care îşi agonisesc banul dintr-o piaţă în care interacţionează cu un consumator liber. Dincolo de pretenţiile acestora de a fi pionieri ai capitalismului pe acest pământ, patronii multor firme se gudură ca nişte căţei pe lângă puternicii zilei pentru o ciozvârtă de la bugetul local sau de stat.
Pe de altă parte, lipsiţi de competenţe reale, mulţi dintre angajaţii cu studii superioare se manifestă, la rândul lor, la fel de puţin liber. Simţindu-se cu spatele la zid, preferă să joace acelaşi joc grotesc al slugii care mănâncă din mâna stăpânului. Este un lucru valabil şi pentru intelectualii cu notorietate publică ce se prostituează lamentabil sperând la o sinecură de la cine ştie ce lider politic sau grupare de interese. Realitatea este aceasta: în România avem prea puţini oameni liberi. Paradoxal, numărul acestora este chiar mai mic decât în 1989 când scara competenţelor profesionale funcţiona infinit mai bine decât reglajul acum inexistent al unei societăţi destructurate şi al unei economii în care comenzile de la bugetul de stat şi oligopolurile străine sufocă un capital autohton deţinut de oameni la fel de puţini liberi ca şi sărmanii înghesuiţi spre urne ca nişte oi, de ciobanii din partide.
Speranţele rămân mici în România destructurată. Nici o privire spre viitor, nici o strategie pe termen lung, nicio preocupare pentru binele comun. Slugărnicia, hoţia, impostura şi minciuna sunt reţetele de succes într-o societate în care demnitatea, cinstea, munca şi adevărul sunt riscuri pe care şi le asumă prea puţini. Fugim de libertate, începem să ne deprindem din nou cu teama şi nu mai credem în nimic, dar am început nu să alegem răul cel mai mic, ci răul cel mai mare. Nu este loc pentru verticalitate în România de astăzi întrucât chiar ţara şi-a pierdut osatura care o menţinea în picioare. Probabil că fiecare dintre noi ar dori mai mult, dar suma dezamăgirilor din cei 20 de ani de pseudo-democraţie ne face să ne îndoim de o eventuală renaştere. O melancolie resemnată – tulburată zgomotos de manele stridente – a cuprins România destructurată…
Adrian Panaite
sursa: curierulnational.ro
Domnule Adrian Panaite, de mult nu am mai citit ceva, care să-mi meargă la inimă… “în creier” ca acest articol scris de dumneavoastră. O realitate, crudă şi tristă, prezentată cu pana unui maestru al realităţii. Vă rog să îmi permiteţi, să vă postez articolul şi pe blogul meu. Mulţumesc.