Revenirea la justiţie

Nici o valoare nu s-a bucurat în România ultimului deceniu de o invocare atât de frecventă precum justiţia. Puţine au rămas mai încâlcite. Nici una nu a dus la rezultate atât de opuse: “lupta împotriva corupţiei” s-a soldat cu extinderea acesteia.

Lucrurile se cer lămurite. Plec de la disputa declanşată în 2012, când adepţii Cotrocenilor s-au autoproclamat apărătorii independenţei justiţiei, iar adversarii lor au arătat că este vorba de o justiţie controlată de sus. În fapt, ambele părţi greşesc, fiecare în fel propriu. Adepţii confundă justiţia cu persoanele şi deciziile care le convin, iar adversarii lor nu demască îndeajuns mistificarea. Opinia mea este că, în ţara noastră, se fac confuzii în trepte: cu excepţiile de rigoare, justiţia este confundată cu reglementări existente, dreptul este redus la aplicarea mecanică a unor formulări, legea se pune în operă prin decizia judecătorului, prea dependentă de procuror, el însuşi condiţionat de centru şi temător în faţa schimbărilor din politică. Desigur, justiţia este în discuţie în multe ţări, căci materia este complexă, antrenând aproape totul (economie, politică, educaţie, sănătate etc.), dar la noi neajunsurile sunt astăzi mai grave.

Nu stărui aici asupra fructuoasei reflecţii despre justiţie, care a implicat numele de referinţă ale dreptului. Ancorez doar în punctul în care s-a făcut joncţiunea între celebra speculaţie greacă despre justiţie şi faimoasa convertire a justiţiei în legi, de către romani (iau ca reper memorabila monografie “La giustizia”, Studium, Roma, 1951, a lui Georgio del Vecchio). Justiţia este concepută ca răspuns la nevoia de a regla raporturile mai multor subiecţi, având câteva presupoziţii caracteristice: egalitatea subiecţilor, bilateralitatea raporturilor, impersonalitatea soluţiilor în litigii, concretizarea în legi şi altele. Observând această abordare, între timp clasicizată, ne punem întrebarea: unde este în România, în anii din urmă, vreo dezbatere, la propriu, despre justiţie şi presupoziţiile ei? Este evident că se vorbeşte abundent despre legislaţie şi comportamentele celor aflaţi în dispută. Cultura juridică din societate are însă, în mod sesizabil, lacune, care încep chiar cu modesta elucidare a ceea ce înseamnă justiţie. Este ca şi cum ai vrea să vezi la mare distanţă fără să urci o înălţime! Pe de altă parte, discuţia despre justiţie nu este neapărat speculativă, cum se crede la noi, şi ar putea induce o direcţie fecundă de dezvoltare a legislaţiei. Altfel, elaborarea reglementării devine scop în sine, necontrolat de vreo valoare şi lăsat doar în seama raporturilor de forţă.

Să coborâm, însă, de pe podişul secetos al justiţiei pe terenul dreptului – legi, decrete, ordine, decizii. Înainte de orice, este de pus întrebarea simplă: ce este o lege? Spre comparaţie, avem la îndemână tradiţia modernă a detaşării normei de orice interes particular şi de autonomizare a acesteia faţă de optici partizane. Benedetto Croce, spre ilustrare, nu ezita să socotească legea drept “voinţă abstractă şi ireală (volizione astratta e ireale)”, Adolf Reinach drept “stare de lucruri necesară (notwendige Sachverhalt)”, Eugen Ehrlich ca “instrucţiune (Weisung) pentru tribunale”, Hans Kelsen drept “schemă de interpretare”, iar enumerarea poate continua (vezi temeinica antologie a lui Amedeo G. Conte …, “Filosofia del diritto”, Raffaello Cortina, Milano, 2002). Dacă examinăm practica elaborării legilor şi înţelegerea de sine a celor care o fac, atunci se poate spune că la noi a câştigat teren – sau nu l-a pierdut după 1989 – concepţia “instrumentalistă” asupra legii: legea ar fi instrument de promovare a intereselor celor care o adoptă şi o promulgă. Natura reglementării juridice nu mai are astfel de a face cu interesul public şi cu justiţia. De aici şi derutanta schimbare a legilor, neputinţa de a stabiliza reglementările şi, până la urmă, neîncrederea cetăţenilor. Aici este locul de origine, în fond, al “patologiilor dreptului” (“constituţie fără constituţionalism”, “preşedinţie africană” etc.) semnalate deja de multă vreme (vezi începutul în Douglas Greenberg…, eds., “Constitutionalism and Democracy. Transitions in the Contemporary World”, Oxford University Press, 1993, pp.74-75).

Imediat după instrumentalizarea legii, intervine o altă confuzie: legea este redusă la ceea ce a agreat guvernul în funcţiune sau legislativul. Nu este vorba doar de faptul că legea exprimă interesele acestora, nici măcar de împrejurarea că la noi legea se mai modifică după adoptare până ce ajunge tipărită în “Monitorul Oficial”. Se pare că am cere prea mult dacă ne-am întreba în ce măsură proiectele legilor sunt supuse dezbaterii publice. Este vorba pur şi simplu de proasta formulare a legii, nu numai de soluţiile strâmbe pe care le dă o lege subjugată de interese particulare. Se ajunge să se creadă că legea este chiar această strâmbă soluţionare şi proastă formulare. Păzitorii autoproclamaţi ai justiţiei de azi promovează cu atât mai tenace iluzia cu cât pregătirea juridică este mai precară, iar legile nu sunt formulate de jurişti, ci de anonimi care nu răspund pentru ceva.

Unul dintre cei care au marcat în deceniile recente formarea juriştilor germani, Robert Alexy, arăta că natura normei de drept pune trei probleme: obiectul şi efectul, felul în care se stabileşte şi îndreptăţirea (Richtigkeit) sau legitimarea legii. “Aceste trei probleme definesc, ca triadă, nucleul problemei naturii dreptului“ (vezi foarte oportunul volum colectiv al juriştilor, coordonat de Winfried Brugger şi alţii, “Rechtsphilosophie im 21.Jahrhundert”, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2008, p.16). Să revenim însă în România actuală. Se observă uşor că prima problemă se atinge, chiar dacă cu neclarităţi mari, a doua nu este complet neglijată, dar sunt mari neglijenţele în rezolvarea ei, iar a treia este cvasiignorată. De aceea, la noi se adoptă reglementări peste reglementări (foarte probabil un record european în materie!), iar reacţia, inclusiv cea din partea juriştilor serios pregătiţi, este vagă sau lipseşte.

Nu avem rezolvarea americană cu curţile de juraţi, care să stabilească vinovăţia sau inocenţa. În Europa continentală, judecătorul este cheia, iar acesta este încredinţat doar propriei competenţe şi conştiinţe. Asumpţia este că judecătorul este un om foarte bine pregătit, maturizat de o experienţă de viaţă suficientă, care ia decizii cu cea mai mare obiectivitate posibilă omeneşte. Este de observat că, oriunde în lumea civilizată, deciziile judecătorului, asemenea deciziilor oricărei persoane cu rol public, sunt accesibile dezbaterii cetăţeneşti. La noi, mai ales în ultimul an, se promovează, dimpotrivă, cu toată stridenţa, nondiscutarea. Nu se înţelege că eventuala discutare nu înseamnă nicidecum vreo punere la vot a acelor decizii sau vreo presiune. “Linişte!” este cuvîntul de ordine, ce trădează neînţelegerea atât a complexităţii deciziilor unui judecător, cât şi a fatalei sale răspunderi în cetate. Amintesc, spre ilustrare, că, Ronald Dworkin, ilustrul jurist american, a delimitat figura “judecătorului optimal capabil de întemeiere” ca un ideal care să ajute dezbaterea publică. Sau, o altă ilustrare, curtea constituţională a Germaniei a elaborat proceduri pe care judecătorul este chemat să le folosească, încât decizia sa să fie în cea mai mare măsură dictată de datele obiective ale speţei.

Nu de mult, un jurist cunoscut, Michael Anderheiden, a descris (vezi „Rechtsphilosophie im 21. Jahrhundert”, p.35) ce face efectiv judecătorul şi a distins între decizie (Entscheidung) şi întemeiere (Begrundung), între normă şi aplicarea ei într-un caz determinat. El a arătat cât de mare este ponderea deciziei în soluţiile judecătorului. Decizia nu este epuizată de întemeiere. Judecătorul nu este autist. Prin forţa lucrurilor, judecătorul nu are nici el cum să fie izolat de starea societăţii respective. În orice caz, însă, discuţia asupra soluţiilor din tribunale nu este, prin ea însăşi, “ingerinţă în justiţie”, căci judecătorului nu i se ia nimic din atribuţii. O astfel de discuţie, însă, condusă de idealul justiţiei, ar prilejui reflecţia matură asupra unor stări de lucruri ce trebuie ajutate să se dezvolte pozitiv şi o cale de a consolida cultura juridică în societate.

Pe fundalul evocat, România oferă, din nefericire, spectacole aproape groteşti. După ce s-a compus o curte constituţională din persoane care, în mare parte, nu aveau vreo practică de judecători, s-a trecut, în 2013, la o veritabilă luptă pentru numirea procurorilor generali. În orice sistem juridic, înfăptuirea justiţiei este treaba judecătorilor. Bătălia de la vârfurile puterii politice, în jurul numirii procurorilor generali (de care depinde, cum se ştie, activitatea celorlalţi procurori), a lăsat să planeze fără răspuns întrebarea gravă dacă nu cumva în înfăptuirea justiţiei procurorii trec înaintea judecătorilor.

Iar această întrebare atrage una mai cuprinzătoare, la fel de gravă: ce fac juriştii? Legile le fac în bună măsură alţii, iar aplicarea legilor este, cum s-a văzut, sub comanda politicienilor, în sensul arătat. Şi totuşi, juriştilor le revine rolul covârşitor în asigurarea justiţiei, la noi ca oriunde. Joachim Lege, un alt eminent jurist de astăzi, a argumentat convingător (vezi “Rechtsphilosophie im 21. Jahrhundert”, p.207-232) că juriştii ar trebui să iasă la rampă şi să pledeze pentru îngrădirea oricărui abuz, din partea oricărei forţe (auctoritas non potestas facit legem). În definitiv, juriştii sunt cei care au în competenţă şi în răspundere profesională, civică şi morală, realitatea dreptului şi a justiţiei, care rămâne terenul pe care are loc obiectivarea principală a raţiunii în societate. Ei ar putea să readucă justiţia în centrul discuţiei şi să arate, de pildă, că sunt principii constituţionale care nu ar trebui luate doar ca simple norme de drept (cum a arătat concludent foarte încăţ preşedinte al curţii constituţionale a Germaniei, Ernst- Wolfgang Bokenforde, în “Recht, Staat, Freiheit”, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2003, pp. 379-419), iar dreptul, în întregime, este o prestaţie care ne etalează nivelul de civilizaţie.