Pentru Argentina, Bolivia sau Peru, FMI reprezintă imaginea financiară a dușmanului. Pentru Europa de Vest este fie întruchiparea puterii SUA, fie o instituție depășită. Pentru Grecia, speranța, iar pentru noi, instituția care ne ghidează de mai bine de 10 ani.
Dar dacă în mai toate aceste țări (cu excepția Argentinei) FMI este o instituție cunoscută doar de o minoritate activă politic și economic, în România este o instituție populară. În acest context, este absolut firesc să‑l vedem pe șeful FMI ținând un discurs în plenul Parlamentului unei țări care nu este doar sub contract cu Fondul Monetar Internațional, dar are de ce să privească cu mai mult respect și chiar considerație această instituție.
Da, știu, această afirmație este controversată. Da, știu, sunt o mulțime de politicieni, analiști, sindicaliști și jurnaliști care contestă vehement această relație. Și, da, știu și că un număr semnificativ al celor care acceptă un acord cu FMI îl consideră o chestiune tehnică, o centură de siguranță în vremuri grele, un împrumutător de ultimă instanță de care trebuie vrând‑nevrând să ne folosim, dar nimic mai mult.
Am văzut, în schimb, parlamentari celebri care au contestat prezența lui Dominique Strauss‑Kahn în Parlament ca și cum ar avea propria variantă de modernizare a României, coerentă, clară, responsabilă.
În România de după 1990, FMI, ca și Banca Mondială sau Uniunea Europeană, a dat acele impulsuri semnificative și acele programe coerente care au dus la principalele mecanisme de modernizare, de dezetatizare și raționalizare a structurilor publice.
Cele mai consistente – așa cum sunt marile modificări ale aquis‑ului comunitar – vin din partea UE, cele care necesită un acord fin (legea pensiilor, programele de sănătate etc.) din partea Băncii Mondiale, dar cele mai dure, complicate și fără o urmă de populism vin din partea FMI, și numai din partea FMI.
Altfel, nici un partid sau nici o altă instituție nu a avut în acești 20 de ani o apetență atât de pronunțată pentru controlul cheltuielilor publice, restructurare industrială și disciplină fiscală. Sfârșitul anilor ’90 a dus la restructurarea parțială a mineritului și a industriei grele producătoare pe stoc și a deschis larg calea privatizărilor, ceea ce a adus un aport tehnologic și managerial imposibil altfel de atras.
Sfârșitul anilor 2000 încearcă să reașeze pe baze realiste pensiile și veniturile în sectorul public, să disciplineze multianual structurile bugetare și să transforme aparatul de stat într‑un instrument (mai) util și eficient.
Din păcate, până la intervenția de urgență a FMI de anul trecut, nici un partid politic nu a avut o asemenea agendă publică realistă. Majorarea salariilor și cea a aparatului public erau regulile, iar politizarea sistemului, consecința. Dacă acum există o oarecare susținere guvernamentală pentru aceste chestiuni, este doar efectul faptului că pur și simplu partidul domnului Boc nu are (și nu a avut) vreun alt proiect public de impact pe restructurarea cheltuielilor publice și nu părea prea preocupat de asemenea chestiuni dacă nu venea criza.
Din această perspectivă, FMI trebuie privit ca adevăratul reformator al statului român, că ne place sau nu acest lucru. De aceea suntem o țară în care economia politică se învârte aproape exclusiv în jurul reducerii cheltuielilor publice și prea puțin în jurul altor mecanisme, constructive, stimulative pentru economie.
Din această perspectivă, un nou acord cu Fondul este o veste bună. Desigur, ținând cont de context, un nou împrumut înseamnă confirmarea continuării perioadei dificile. Altfel nu s‑ar pune problema împrumutului. Dar orice împrumut al FMI vine cu condiționalități asumate. Nu este o subvenție și nici măcar un credit oarecare. E un credit cu surprize, cu condiții, care trebuie cumva să garanteze instituției de la Washington că statul împrumutat va fi în stare, la finele acordului, să dea acei bani înapoi, la dobânda aceea, cea mai mică din piață.
Din această perspectivă însă, ar părea că prezența Fondului e cel mai bun lucru ce ni se poate întâmpla. Da, în starea în care suntem, presiunea FMI e singura declanșatoare de reforme și singura soluție prin care se pot atinge câteva obiective de bun‑simț. Nu banii sunt așadar miza, ci condițiile.
Din acest punct de vedere, odată cu România, Fondul își depășește cu mult mandatul internațional de împrumutător de ultimă instanță pe care i l‑au conceput părinții săi fondatori după cel de‑Al Doilea Război Mondial. Nici experiența din anii ’90, cu privatizări impuse și reforme politico‑sociale la cheie, nu îi era caracteristică, și de aici reușitele parțiale.
Acum, ceva mai mobil, ceva mai înțelept, Fondul încearcă să calibreze rolul dincolo de miza inițială. Primatul prin care banii FMI s‑au dus direct la buget marchează o asemenea noutate. În 1999, Joseph Stiglitz acuza FMI că face experimente cu România. Acum România face experiențe cu FMI.
Dan Suciu
sursa: moneyexpress.money.ro
Adauga comentariu