Nu mai e pentru nimeni nici un secret că România, aidoma unui cal atins de tignafes, de-abia îşi trage sufletul. Însă vremea romantismelor searbede a trecut de multişor. Aşa că guvernanţii noştri de ieri şi de azi, cu toţii atinşi de febra pragmatismului mai mult sau mai puţin tâlhăresc, nu au nici timpul şi nici dispoziţia politico-sentimentală să se înduioşeze de suferinţele mârţoagei care le-a fost dată în îngrijire de sorţii zarurilor democratice, ci dimpotrivă, prost furajată dacă nu se ia aminte la jăratecul de poveste al disputelor dintre grupuri şi palate, ea este îndemnată prin răcnete patriotice să o ţină tot într-o goană spre luminiţa de la capătul tunelului de tranziţie, chiar şi acum când, stoarsă de vlagă şi dezorientată până aproape de orbirea completă, biata de ea a ajuns să se învârtă în cerc.
La drept vorbind ce secrete or fi având românii, fără ca în prealabil ele să fie disecate şi dezasamblate, apoi reasamblate şi impecabil ambalate de către mulţimea nesfârşită a diverşilor specialişti ce se înşiruie ca mărgelele pe aţă de-a lungul axei Bruxelles-Londra-Washington?
Secrete militare nu pot să fie, pentru că de la intrarea României în NATO, astfel de marafeturi nu mai puteau fi lăsate în grija ministerului nostru de resort, care în compensaţie pentru ceea ce i s-a luat şi nu-i va mai fi dat niciodată înapoi, a primit alte însărcinări de mare răspundere: numărarea soldaţilor rămaşi în uz şi a uniformelor militare scoase din uz, paza obiectivelor militarizate şi a militarilor ce-şi iau lumea în cap cu puşca-n spinare, plătirea soldelor acelor militari ce-şi riscă pielea în diverse zone minate ale lumii şi a pensiilor ce le revin familiilor îndurerate după înhumarea cu onoruri militare a proaspeţilor eroi căzuţi la datorie etc, etc. Secrete economice iarăşi nu pot fi, atâta timp cât industria românească este pe butuci, iar agricultura îşi devorează ultimii fii care au revoluţionat-o pînă la dispariţia ei aproape în întregime, aşa cum pe vremuri s-a întâmplat cu Remeş şi năzdrăvanii lui caltaboşi ministeriali, zămisliţi de cei mai celebri porci autohtoni. Să fie secrete ştiinţifice? Posibil, dacă avem în vedere că de ceva timp, mai exact de la înmulţirea universităţilor ca ciupercile după ploaie, absolvenţii ies pe bandă rulantă, posesori ai unor diplome negociate şi plătite în mare secret, respectiv ai unor cunoştinţe rămase pe mai departe taine supărătoare pentru nevolnica lor vrere de-a şti.
Alte secrete la acest capitol nu am ştire să mai fie, din moment ce autorităţile noastre se dovedesc neputincioase să stopeze enorma hemoragie de inteligenţă românească ce-i îmbogăţeşte pe cei putrezi de bogaţi, iar pe noi ne sărăceşte şi mai amarnic, şi din moment ce majoritatea românilor nu se sfiesc să afirme că întreaga ştiinţă a vieţii lor se rezumă la desluşirea şi aplicarea tuturor acelor mijloace, indiferent cât ar fi ele de murdare şi de certate cu legea, prin care ei ajung să se descurce, adică să devină robii acumulării şi ai unui consum tot mai agresiv.
Rezultă din cele spuse până în prezent că în societatea românească a zilelor noastre n-ar exista secrete? Ba da, există destule. Atâta doar că ele sunt fie la nivelul familiilor şi clanurilor, fie la nivelul partidelor. Îndeosebi într-un an electoral aşa ca anul de graţie 2014, secretele cu iz politic şi conţinut mafiot se înscriu statornic pe o curbă exponenţială, căci nu-i de ici de colo să te zbuciumi pentru adevăr folosindu-te de neadevăruri atrăgător ambalate, nici să faci caz de legalitate atunci când în propria-ţi ogradă zac mormane de ilegalităţi.
Revenind la politica românească actuală, sigur că în cazul ei nu se pune problema de a-i atenţiona pe cărturari să nu abdice de la misiunea lor, fie datorită faptului că neîncrezători în politica promovată după Decembrie ’89, cei mai mulţi dintre ei s-au menţinut în expectativă, fie pentru că aceia dintre ei care se pregăteau să o practice, au dat repede înapoi de îndată ce s-a văzut cum erau bălăcăriţi şi terfeliţi toţi confraţii lor ce avuseseră curajul să ia taurul de coarne şi să înfiereze mentalităţile comuniste şi metodele securiste utilizate cu folos de vajnicii lachei ai fostului regim. Cum altfel, ca să o cităm pe Ioana Lupea de la Evenimentul zilei, se explică faptul că CNSAS (Consiliul Naţional de Studiere a Arhivelor Securităţii) s-a transformat în Monitorul oficial al Securităţii, revenindu-i doar sarcina de a stabili dacă un dosar întocmit de Securitate se publică sau nu?
Dacă la aceasta se adaugă îngrijorarea stârnită în rândul cetăţenilor de noul val al scumpirilor la toate cele (produse şi servicii), scumpiri coroborate cu șomajul, tîlhăria, minciuna și inflaţia în creştere, şi dacă mai avem în vedere neîncrederea crescândă a românilor striviţi de nevoi în instituţiile statului şi în demnitarii de frunte ai României, dintre aceştia nelipsind scandalagiul de Traian Băsescu, trădătorul de Călin Popescu-Tăriceanu și desăvârșitul mincinos Ponta, respectiv un oarecare ministru compromis sau un altul necalificat, iată că ne pricopsim cu un lamentabil tablou al celor mai presante realităţi româneşti. Şi tot de-aici se vede că agenda trebuinţelor cetăţeneşti doar ce mai tangentează din când în când cu foarte încărcata agendă de lucru a politicienilor, care se dau de ceasul morții să fure pe rupte și apoi se fac luntre și punte să pară mai curați ca lacrima…
De aici decurg cu necesitate două concluzii deloc încurajatoare pentru speranţele cetăţeanului responsabil şi pentru liniştea ţării:
1) Constituţia României prezintă nişte lacune mai ceva ca cele mai primitoare golfuri ale oceanului planetar, încât preşedintele Băsescu, neputând rezista chemării primei şi unicei sale iubiri profesionale, tot acuşi-acuşi confundă cârma Cotroceniului cu cea a unei corăbii, care după ce efectuează cîteva manevre îndrăzneţe spre deliciul unora dintre privitori, mai apoi acostează în portul urât mirositor al superlegalităţii CC-ului;
2) Aproape întreaga suflare autohtonă este atât de conectată la mişmaşurile politice de pe aceste meleaguri ca şi cum ele ar fi evenimente de rang imperial ori mondial (cetăţenii de rând laolaltă cu jurnaliştii şi politicienii), încât prea puţini dintre români mai iau aminte că an de an reuniunea de la Davos se desfășoară la cote impresionante, dar fără urmă de participare românească! Lucrul acesta ar trebui să dea serios de gândit oficialilor români, ba chiar pe ici pe colo, prin părţile esenţiale ar trebui să se lase cu demisii mai înainte de-a fi găbjiți de justiție pentru fărădelegi, căci la urma urmei aşa ceva se constituie în adevărata oglindă a respectului de care se bucură politica unei ţări pe arena internaţională.
Cât priveşte năzuinţele, ei bine, la acest capitol nu avem a ne plânge, în pofida coeficientului tot mai consistent de apatie cu care românii înţeleg să contribuie la rezolvarea problemelor fundamentale ale țării lor, în acest chip eminamente nepatriotic creând nesperate șanse pentru impostură și…alogeni. La urma urmei nu cred că avem dreptul să-i judecăm pe acei cetăţeni care, sătui până peste cap de minciunile şi fandoselile politicienilor circari, refuză cu obstinaţie să-şi exercite dreptul de vot. Dimpotrivă, după atâţia ani de bâlbâieli şi contraperformanţe, înclin să cred că ar fi binevenite anumite forme radicale de protest generalizat, ca de pilda neparticiparea în masă la urne, respectiv refuzul tuturor cetăţenilor de a-şi plăti taxele şi impozitele către un stat opresiv şi cu o reprezentare mai mult decât jenantă…
Greşesc cei care susţin că România nu se alege cu nici un folos de pe urma campaniilor electorale, ci doar cu pagubă şi regrete. Că doar atunci – mai abitir ca altădată – sunt actualizate şi clamate năzuinţele noastre, magistral orânduite şi spectaculos detaliate în interminabilele programe electorale, încât dacă s-ar găsi naivii care să se ia după ele, atunci ei ar descoperi că România va ajunge cât ai bate din palme o adevărată gură de rai, cu bogaţi ce-şi vor pune cenuşă în cap şi târfe intrate în şomaj pe perioadă nedeterminată. Desigur, cu condiţia ca făcătorii acestor minunate programe să fie votaţi masiv, pentru ca odată aleşi să-şi poată face mendrele profund nepatriotice… Dar care sunt perspectivele reale ale României? Într-un anume fel ele pot fi comparate cu perspectivele Germaniei hitleriste de a câştiga războiul după debarcarea aliaţilor în Normandia. Fireşte, nu cele din mintea tulburată a lui Hitler, pentru că la el sumbra realitate a fost inconştient înlocuită până în zorii sinuciderii cu jocul captivant al autoamăgirii.
Însă cine vede cu propriii săi ochi şi judecă cu propria sa minte, n-are voie să se amăgească şi n-are cum să se înşele în legătură cu şansele României într-un viitor imposibil de precizat. Negreşit că aderarea noastră la Uniunea Europeană a fost în egală măsură un lucru înţelept şi dătător de speranţe pentru mult jinduita prosperitate generală. Atâta doar că nu întotdeauna ceea ce-i necesar este şi suficient. Iar dacă românii s-au arătat suficient de hotărâţi să facă acest pas necesar, tot ei de la acea dată nu mai dovedesc suficiente resurse fizice şi morale pentru îndeplinirea cu succes a angajamentelor asumate. Aşa că România este câțiva ani doar cu un picior în Uniunea Europeană, și după felul cum se mişcă lucrurile, are toate şansele să rămână un lung timp într-un picior, a se citi la periferia acestui uriaş conglomerat politico-economic.
Ar fi acest fapt o surpriză pentru cineva? Nicidecum, având în vedere că atât geografic cât şi istoric, România s-a evidenţiat drept un însemnat teritoriu al tranziţiei dinspre Est spre Vest şi viceversa. Indiscutabil că această caracteristică şi-a pus amprenta şi asupra locuitorilor respectivului teritoriu, ei realizând în amplul creuzet al propriei spiritualităţi o profundă şi statornică îmbinare între influenţele orientale şi cele occidentale, proces complex şi de durată din care a rezultat aliajul de mare preţ numit cultura română.
Cu toate că ea constituie trăsătura fundamental-definitorie a românilor, prin care aceştia nu doar că au simţit şi gândit româneşte, ci chiar au biruit marile încercări ale istoriei, precum oribilul experiment bolşevic, totuşi mai nou cultura are de făcut faţă asaltului celui mai perfid vrăjmaş cunoscut de ea până în clipa de faţă – indiferenţa românului devenit cosmopolit vizavi de matricea spirituală care l-a zămislit şi crescut, indiferenţă afişată sfidător prin preferinţele acestuia pentru producţiile tranzientului ori ale kitsch-ului!
Iată de ce îndrăznesc să afirm că mai degrabă cu un singur picior în Uniunea Europeană, oricât s-ar lungi această fază, dacă în acest mod am reuşi să ne întărim imaginea moral-spirituală, decât cu ambele picioare într-un deşert spiritual din acest colţ al Europei unite. Dar cum asemenea considerente nepragmatice nu au darul să-i frământe pe guvernanţii noştri şi nu intră nici cât negru sub unghie în vederile megapozitiviştilor europeni, tot mai bine cu ambele picioare în Uniune decât într-un singur picior aşa ca bărz.
Autor: George Petrovai
Sursa: Ziarul Natiunea
Adauga comentariu