Unui adult dintr-o ţară postcomunistă, ca România, îi vine foarte greu să dea o definiţie a realităţii. El a avut şansa, sau neşansa, de a trăi în două regimuri opuse: comunismul şi democraţia. Este dificil, chiar şi pentru un ins flexibil, să treacă peste noapte de la modelul familiei până la moarte, dobândit de la părinţi care nu cunoşteau prezervativul, la modelul postmodern al experimentării sexuale permanente şi al căsătoriei cu dată de expirare.
Lui i s-a întâmplat să primească educaţie în vederea ocupării unui loc stabil în sistemul de stat şi apoi a fost nevoit să se obişnuiască cu fluiditatea pieţei şi chiar cu delocalizarea. În funcţie de vârstă, de nivelul de instrucţie etc., cazuistica adultului român poate fi, bineînţeles, extinsă. Ea cunoaşte două extreme în conservatorii cripto-comunişti, apărători înfocaţi ai cărţii de muncă şi ai căciulii de miel, şi în ultra-relativiştii post-ideologici, care ascultă muzică fusion la căşti, se îmbracă smart casual şi au prieteni pe Facebook. Din păcate, aceste extreme nu anulează, ci tocmai evidenţiază ruptura între comunism și democraţie. Orice s-ar spune, schimbările au fost abrupte. Ele nu au condus la simple transformări ale vieţii, la modificări inerente, faţă de care trebuie să te adaptezi. Nu au fost determinate de evoluţia internă a sistemului, ci de schimbarea sa revoluţionară, şi au provocat noi construcţii ale realităţii, noi formule de a trăi.
Unde suntem astăzi? Să emitem judecata, până acum foarte răspândită, că, prin raportare la modelul legalist al democraţiei reprezentative, statul român este profund viciat, condus fiind de o oligarhie politică şi financiară.
Într-un stat oligarhic, interesul public este, în mod constant, deturnat, fiind afirmate, în schimb, interesele private ale membrilor oligarhiei. Realitatea are, aşadar, două dimensiuni: una normativă, legată de atingerea ”standardelor democratice”, şi o alta actuală, referitoare la modalităţile de adaptare la un sistem bazat pe clientelism şi şpagă. Adultul român este prins între norma democratică de comportament şi obligaţia foarte reală de a se adapta la un sistem oligarhic.
După izbucnirea crizei economice, starea de lucruri a primit însă şi o altă interpretare. Din concept normativ, democraţia a devenit o realitate contingentă, ce evoluează diferit în societăţi diferite. O asemenea interpretare denunţă implicit dominaţia geo-politică şi economică a ţărilor occidentale asupra fostului lagăr sovietic şi, în general, asupra lumii. În măsura în care doreşte să devină burghez, adultul român face, cum ar veni, jocurile Occidentului.
Statul însuşi pare a fi pus în dificultate de noua definiţie a democraţiei. Ceea ce până ieri era un standard şi o aspiraţie democratică, astăzi a devenit un instrument de colonizare occidentală. Ne putem, la limită, întreba: oare judecăm corect, considerând că statul este oligarhic şi trebuie să fie reformat, sau aceasta este numai o percepţie creată de interpretarea, lipsită de luciditate politică, a ”standardelor” democratice? Nu cumva societăţile occidentale sunt, şi ele, tot mai mult nişte oligarhii? Mai întruchipează Franţa, Germania, Marea Britanie, modelul democraţiei reprezentative, pe care ele însele l-au inventat?
Combinate, cele două perspective conduc la un cerc vicios, la o ruminație nesfârșită. Ar trebui să acceptăm că România va rămâne blocată într-o aspirație permanentă la democrație, în contractele cu Fondul Monetar Internațional și în afișarea masochistă a propriei neputințe și mizerii? Pe de altă parte: cum să crezi că, de pildă, introducerea avansării pe bază de merit este o cedare în fața imperialismui occidental? În disperare de cauză, ne rămâne să încercăm o altă perspectivă, care are măcar avantajul de a fi coerentă: este coerența unui eșec. Nimic nu ne împiedică să afirmăm că România este și oligarhizată, și supusă dominației occidentale. Ea nu reușește, prin statul său, nici să impună legea, să asigure bunăstarea cetățenilor, nici să-și negocieze interesele cu țările occidentale. Ferentari al Europei, România este o țară lamentabilă, ușor de manevrat. România este ceea ce rezultă din amestecul între periferie și colonie.
Dacă lucrurile stau astfel, îi va veni adultului român mai uşor să definească realitatea? Dimpotrivă. În raportul între oligarhie şi influenţa străină, el nu ştie dacă trebuie să ia partea occidentalilor, îmbrăţişând punctul de vedere democratic-normativ, sau, dimpotrivă, să considere că vinovat este tocmai Occidentul, care, prin dominaţia sa, împiedică statul să-şi manifeste autonomia.
Aparent clară, certitudinea eşecului nu este, totuşi, nici ea, o variantă prea bună. Eşecul deschide uşa chinurilor identităţii, provoacă la furiii şi speranţe, dar mai ales la iluzii. Te întrebi dacă trebuie să-ţi preferi ţara, oricât ar fi de greu, sau s-o înjuri şi chiar s-o părăseşti definitiv. Nu e uşor să faci faţă unui marasm naţional. Varianta eşecului te readuce, în fond, la cercul vicios.
A defini realitatea este un lucru important. Reperele relativ fixe ne ajută să ne definim identitatea socială. Or, este foarte greu să prezinți exigența unei vieți coerente, dacă, în decursul timpului, termenii care definesc viața și sensul vieții (relațiile de familie, relațiile de muncă etc.) se schimbă în mod radical sau dacă, într-o aceeași perioadă, definiția realității este contradictorie sau fatalistă. Prin definirea realității, producem un limbaj social comun, în termenii căruia putem ridica probleme și realiza un dialog. În lipsa acestui limbaj, este evident că nu ne putem înțelege și nu putem rezolva nimic. A defini realitatea este un lucru esențial și creatorilor limbajelor autonome: poeți, pictori sau muzicieni. Subversivitatea unui roman nu înseamnă nimic, dacă realitatea, față de care romanul este, într-o formă sau alta, subversiv, se definește ca cerc vicios. Nu poți fi ironic cu un cerc vicios.
Arthur Suciu
sursa: spunesitu.adevarul.ro
Adauga comentariu