Politică

Rasă occidentală cu obiceiuri orientale

1319108097asta-e-romaniaD. Drăghicescu a văzut lumina zilei la 4 mai 1875, în comuna Zăvoieni din Vâlcea, „într-o familie de boiernaşi cu vederi iluministe”. Cu bacalaureat susţinut la Liceul Carol din Craiova şi licenţiat în drept la Bucureşti în 1901, D. Drăghicescu şi-a urmat traseul cu susţinerea tezei de doctorat la Sorbona, la 17 mai 1904, sub coordonarea renumitului profesor Em. Durkheim. A fost reprezentant al României la Liga Naţiunilor, apoi ministru în Mexic între 1934 şi 1936. Pe fondul penetrării trupelor sovietice în ţară şi în Oltenia natală, Drăghicescu s-a sinucis la 14 septembrie 1945. O viaţă plină de calităţi intelectuale şi o sensibilitate curmate brusc şi dureros, care ar defini, după unii, un „aiurit”. Mai este de mirare „cum un gânditor de talia lui Drăghicescu n-a fost până acum redat integral patrimoniului nostru cultural?”. Este momentul să continuăm opera începută în 1995 de Elisabeta Simion şi Virgil Constatinescu-Găliceni, cu ajutorul editurii Albatros.

Este vorba opera sa „Din psihologia poporului român”, a cărui concluzie este argumentată istoric, sociologic, antropologic şi este finalizată în câteva cuvinte relevante: „Rasă occidentală cu obiceiuri orientale”. Am mai discutat în cadrul acestei rubrici că suferim în materie de geografie simbolică, reperele acesteia ancorându-ne temeinic în Orientul Mijlociu. D. Drăghicescu a descoperit şi a definit un termen sociologic, care surprinde şi astăzi: „atmosferele morale” ca repere geografic-culturale, repere care, la rândul lor, ne ataşează Orientului. D. Drăghicescu rezumă astfel factorii mai însemnaţi ai „atmosferei morale” specifice Orientului: „Lenevia spiritului, nepăsarea, trândăvia corpului, pasiunile lascive, corupţia şi tărăgănarea în afaceri, neîncrederea în sine, pasivitatea, resemnarea, credinţa în destin, în noroc, în providenţă, fatalismul”. Este lesne de subliniat că „soarta ţăranului român (dar şi a tuturor oamenilor simpli care trăiesc «aidoma muştelor») a fost absolut aceea a ţării lui. Când ţările române căzură sub turci, ţăranii pierdură neatârnarea şi căzură sub boieri în stare de rumânie sau vecinie, iar când ţările române ajunseră să se elibereze de turci, ţăranii scăpară şi ei de iobăgie şi clacă şi deveniră oarecum proprietari neatârnaţi”. Iar când ţările române căzură sub ruşi, s-a cunoscut vastul experiment numit colectivizare şi naţionalizare.

O particularitate românească o reprezintă instituţiile „diferitelor forme ale vieţii juridice, economice şi culturale” care s-au schimbat de zeci de ori într-o singură sută de ani. D. Drăghicescu a subliniat cu geniu sociologic cum „caracterul indivizilor şi al popoarelor este ecoul pe care-l lasă în suflete felul activităţii ce desfăşoară instituţiile”. Acestea sunt precum nişte „tipare în care se toarnă activitatea membrilor unei societăţi. Ele modelează şi dau formă manifestărilor omeneşti. Activitatea popoarelor şi a indivizilor se desfăşoară după calapoadele acestor instituţii. Reformarea prea repetată a acestor tipare de activitate, topirea lor, dizolvarea continuă a instituţiilor aduc dizolvarea activităţii popoarelor şi prin aceea a caracterului lor”. Aceasta este adevărata „aiureală” a istoriei care, iată, se prelinge sub cuvântul înşelător al „reformei” din zilele noastre. Graba şi fuşereala din domeniul instituţional pot fi argumentate cu renumele a doi miniştri ai învăţământului, renume cauzat de capacitatea lor de a reforma ministerul de resort: „Abramburica” şi „Euthanasiu”. Corupţia este atât de densă încât iat-o, sub forma geografiei simbolice, prinsă în onomastica ocazională şi semi-oficială: Miki Şpagă, Şpagaton, Şpagoveanu. Primii doi, foşti miniştri de resort iar ultimul, un cleric de mare înălţime. Geografia „atmosferelor morale” definită de D. Drăghicescu continuă aşadar să fie o realitate nu numai istorică, dar mai ales sociologică!

Secolul al XIX-lea, numai el singur, „se înfăţişează ca o atmosferă socială zguduită de curente puternice, dese schimbări şi reforme, în care instituţiile se improvizează într-o clipă şi sunt dărâmate şi dispar în clipa următoare. În această atmosferă totul este provizoriu şi efemer”. Provizoriu şi efemer există în fiecare an şcolar, când nu se cunosc regulamente de organizare şi monitorizare a unui eveniment naţional precum bacalaureatul sau testele naţionale. Dintotdeauna, în scumpa noastră ţară, „totul în viaţa publică şi privată este o babilonie fără sens, într-o dezordine şi într-o anarhie fără capăt”.

Improvizaţia, graba, fuşereala în toate au determinat ca nota cea mai dominantă a „sufletului nostru etnic” să fie neprevederea, nepăsarea care face că „aproape toate lucrurile la noi sunt provizorii şi efemere”.

Pe fondul secular al nepăsării zilei de mâine – fond dezvoltat în urma distrugerilor anuale suferite de strămoşii noştri, sute de ani de-a rândul, cu locuinţe devastate şi arse, neveste şi fiice siluite sau înrobite de turci, tătari, boieri, arendaşi, vardişti etc. -, „consideraţiunea momentului” este singurul mod de a fi. Şi astăzi, prin maşinile de lux, jeep-uri, şi castele cu turnuleţ, „trăim numai pentru clipa de acum şi prea neglijăm sistematic, nu ţinem socoteală de viitor, de un viitor ceva mai îndepărtat”. Într-o astfel de cultură a împrumutului şi afişării s-au dezvoltat cu mari succese bancurile şi genul de „literatură glumeaţă, comică, unoristică”, devansând cu mult celelalte genuri ale literaturii. Operele de literatură glumeaţă „sunt tot ce s-a produs la noi relativ mai desăvârşit. Scriitorii noştri de această specie sunt cei mai tari. Caragiale, de pildă, este scriitorul ale cărui opere literare sunt cele mai reuşite din toată literatura noastră”. Avem o literatură de „râgâit intim” pentru a-l parafraza pe genialul Max Blecher.

Autor: Adrian Majuru

Sursa: Cotidianul