Politică

Puterea Mântuitoare

rastignirea-domnului_0Mă număr printre cei care consideră că nu mai suntem chiar o ţară creştină. Bunii creştini, oriunde se situează pe scările ştiinţei teologice, fac tot mai mult parte dintre sfinţii aflaţi printre noi. Sunt puţini, rareori vizibili, însă prezenţa lor întăreşte convingerile spre o cale dreaptă. Răul sistemic în care se adânceşte societatea românească se amplifică apocaliptic. Toţi oamenii de ştiinţă, scriitorii, artiştii care s-au delimitat teologic, înainte şi după 1990, cum era de aşteptat, n-au mai avut niciun loc în această lume de tabloid. Neutralizarea răului nu s-a produs în societatea românească, dovadă fiind actuala stare a lucrurilor. Însăşi reforma bisericii majoritare se află în tatonări datorate relaţiilor prea lumeşti şi deformante cu politica. Nu că Biserica ar fi vinovată, însă marile exemple pe care se sprijină şi teologia, şi societatea nu prea au legătură decât cu figurile disidente. Nu e nicio noutate, lucrurile stau, oarecum, la fel ca în celelalte domenii.

Dumitru Stăniloaie, Vladimir Ghika, N. Steinhardt, Ilie Cleopa, Arsenie Boca, Iustin Pârvu, Arsenie Papacioc sunt printre cei care prin umilinţă au salvat sute de mii de suflete, păstrând o continuitate în timpuri de cumpănă. Din societate, profesorul D. Constantin Dulcan, prietenii mei scriitorii Vasile Andru, Dan Stanca, regretatul Sorin Preda, eminenta jurnalistă Sânziana Pop s-au aflat într-un meritoriu exerciţiu al graţiei. Suntem o ţară a contrastelor, continuu greu încercată. În anii ’50, când elita României era exterminată în închisori, înalţi ierarhi reuşeau să refacă şi să construiască biserici, situaţie de neînţeles decât prin mecanismul minunii. Chiar dacă tezaurul creştin s-a conservat, în principal, ca domeniu muzeal, capacitatea Bisericii de-a nu fi fost eliminată este un rezultat al credinţei şi al culturii naţionale. Înlocuirea spiritului teologic cu ideologia, care a ţinut în captivitate artele şi filosofia, a lăsat în urmă o societate lipsită de sens, dezarticulată. Aşteptările societăţii de la Biserică sunt mari, împlinirea lor cere însă altceva decât minorat, extremism şi naţionalism. Credinţa nu poate fi, sub nicio formă, manipulare, ea fiind suprema formă a libertăţii.

Dacă România are, în acest moment, ceva cu adevărat important, acesta este tezaurul său religios. Cei din umbră, preoţi şi călugări anonimi, au reaşezat lăcaşe în care transpare cu evidenţă lumina sfântă. Relaţia cu istoria ar trebui dusă în sensul ei pur, biblic, fără relaţionări cu extremele, cu persoanele, în nevoia obţinerii unor aure false. Folosirea bisericii drept paravan pentru mari căderi, ajungerea preoţilor în high-life-ul financiar şi politic vin din istoria recentă ca reprezentare veritabilă a păcatului. În umbra marilor catedrale stă la pândă necredinţa, cele din vestul Europei arată acest fapt, personalităţile dedicate fiind infinit mai importante decât zidirile de beton armat.

După 1990 au apărut în peisajul zilei personaje al căror comportament părea ireversibil schimbat în bine. Au revenit în scurtă vreme la vechile tipare comportamentale, chiar dacă făceau mare caz de credinţă. Ruptura declarativă se anulează prin lipsa unui fond constituiv. Înlocuirea unei propagande prin alta pare să fi fost o modalitate de expansiune în spaţiul public pentru tot felul de măriri. Marile înţelesuri creştine au nevoie primordial de fapte, de toleranţă, de compasiune, mai mult decât oricând. În matricea actuală a comportamentului şi relaţionărilor par instalate disoluţia şi infernul, toate asistate de o teologie a puterii. Societatea are nevoie de exemple pe care nu le-a avut de foarte mulţi ani. Elogierea unor succese diverse reprezintă un lucru necesar, însă e prea puţin.

Creştinismul activ, social, integrat, cultural este ieşirea din infernul totalitar. Libertatea şi compasiunea vor ridica până la urmă din cenuşă România.

Autor: Ioan Vieru

Sursa: Cotidianul

Despre autor

contribuitor

comentarii

Adauga un comentariu

Abonează-te la newsletter