La premiera uneia dintre piesele sale, George Bernard Shaw i-a trimis lui Winston Churchill o invitaţie însoţită de câteva rânduri: „Vă trimit o invitaţie pentru dumneavoastră şi prietenul dumneavoastră – dacă aveţi vreunul”. Churchill i-a trimis înapoi invitaţia, împreună cu următorul mesaj: Nu pot participa la premieră, dar mi-ar plăcea să vin la a doua reprezentaţie – dacă va mai fi vreuna” (Alleen P. Nilsen, 1999, p. 204).
Aş începe discuţia despre umor şi persuasiune amintind că Lactantius (cca 240 – cca 320 î.Hr.), apologet al creştinătăţii (supranumit Cicero Christianus), observa că „orice lucru plăcut convinge cu uşurinţă şi, în timp ce oferă plăcere, se fixează în suflet” (apud Sullivan, 1998/2004, p. 87). De asemenea, aş preciza de la început că umorul face parte din viaţa noastră şi din fiinţa noastră. Victor Raskin (1985, p. 2) consideră că umorul reprezintă o trăsătură umană universală. Nu a existat societate şi cultură în care oamenii să nu aibă într o măsură sau alta simţul umorului. „În societăţile contemporane, el este pretutindeni: îl găsim în filme, la TV, în cărţi şi ziare, în conversaţiile noastre şi în graffiti” (Berger, 1987, p. 6). Aş adăuga la cele spuse de Arthur A. Berger că umorul se găseşte cu prisosinţă şi în discursurile persuasive ale politicienilor, profesorilor şi părinţilor.
Într-o lucrare mai veche privind conducerea întreprinderilor, Karl Stefanic-Allmayer (1970) spunea că „oamenii fără umor sunt fie de compătimit, fie de ocolit – uneori, şi una şi alta”. Bernard M. Bass şi Bruce J. Avolio (1994) au găsit că liderii eficienţi se caracterizează printr-un puternic simţ al umorului, iar Edwin D. Kilbourne (1996) a demonstrat – împotriva simţului comun, care priveşte ştiinţa ca pe o activitate serioasă, spre deosebire de umor – că umorul şi ştiinţa nu se află la antipozi. Charles R. Gruner (1985) este de părere că oamenii care nu se iau prea în serios, care uneori se autoridiculizează, sunt bine apreciaţi. Umorul în relaţiile diplomatice relaxează atmosfera, sporeşte atractivitatea discursurilor şi eficacitatea negocierilor; este poarta încrederii reciproce. Succesul diplomatic al secretarului de stat al SUA între anii 1973 şi 1977, Henry Kissinger, s-a datorat în parte – apreciază unii specialişti, de exemplu Richard Valeriani (1979) – umorului său.
Multe studii sugerează că umorul facilitează influenţa socială. În domeniul persuasiunii, s-a demonstrat că persoanele cu umor au mai multă putere de influenţare, comunică mai eficient, sunt mai atractive. Karen O’Quin şi Joel Aronoff au testat printr-un studiu experimental ipoteza relaţiei dintre umorul verbal şi complianţă. Ei au găsit că „subiecţii care au receptat o cerere acompaniată de umor au făcut concesii financiare mai mari decât ceilalţi subiecţi din experiment” (O’Quin , Aronoff , 1981, p. 354). Joanne R. Cantor şi Patt Venus (1983) au stabilit experimental că umorul interferează cu înţelegerea şi reamintirea mesajului: când subiecţii au fost expuşi unor mesaje pline de umor şi-au reamintit mai degrabă sloganul publicitar decât produsul pentru care s-a făcut reclama. În unele cercetări s-a ajuns la concluzia că umorul are efecte pozitive asupra persuasiunii, în altele nu (Girandola, 2003, p. 103). După Dorothy Markiewicz (1974) şi Charles R. Gruner (1976), umorul singur sau asociat mesajelor persuasive nu influenţează persuasiunea. Cu toate acestea, umorul este prezent într-o măsură sau alta în toate formele de persuasiune. Dorothy Markiewicz (1974, p. 407) a constatat că în 42% din publicitatea TV este utilizat umorul.
Este un fapt documentat prin numeroase cercetări teoretice şi emipirice că între umor şi creativitate există legătură puternică. Umorul intervine în fiecare etapă a procesului de creaţie, de la „aaa!” (mirare, punerea problemei), la „aha!” (culegerea şi prelucrarea informaţiilor) şi la „ha-ha-ha!” (găsirea soluţiei). Cred cu toată convingerea că umorul bine dozat şi de bună calitate are un impact pozitiv asupra persuasiunii. Cercetările mai vechi, ca şi cele mai recente conduc la concluzia că umorul corelează pozitiv cu creativitatea. Meta-analiza realizată de Dorothy Markiewicz a relevat că în treisprezece cercetări comparative privind efectele „mesajelor umoristrice” şi ale „mesajelor serioase” asupra atitudinilor, în zece cazuri nu s-au observat diferenţe, în două cercetări s-a evidenţiat eficacitatea „mesajelor umoristice” faţă de „mesajele serioase” şi într-un studiu concluzia a fost că „mesajele serioase” au o eficacitate mai mare faţă de „mesajele umoristice” (Markiewicz, 1974, p. 410).
Ce este umorul?
Cu inepuizabilul său umor, scriitorul şi dramaturgul Tudor Muşatescu (1903 1970) spunea undeva că – of, am rătăcit fişa de lectură! – umorul adevărat este „haz cu studii universitare” şi că nu trebuie confundat în niciun caz cu „mitocănia veselă”. Pentru că veni vorba despre slăbirea memoriei – această meteahnă a bătrâneţii –, să vă spun o glumă de care se amuza grozav profesorul meu Henri H. Stahl (1901 1991), membru marcant al Şcolii Sociologice de la Bucureşti, de sub conducerea lui Dimitrie Gusti (1880 1955).
Un septuagenar se plânge doctorului:
– Am început să uit, dar ştiţi cum? Uit de la mână până la gură!
– Se întâmplă de mult acest lucru?
– Să se întâmple ce, domnule doctor?!
Nu ştiu cât de mult v a plăcut această glumă. Adaug doar că distinsul profesor trecuse de 70 de ani când ne o spunea. Vom vedea imediat din ce rezultă „hazul cu studii superioare” sau „umorul sofisticat”, distinct de „umorul ieftin”, care prin juxtapunerea unor imagini incongruente nu creează tensiune emoţională. Dar până atunci să ne întoarcem la întrebarea ce este umorul, nu de alta, dar să nu uităm cumva despre ce este vorba: şi eu am sărit de 70 de ani.
Termenul „umor”, preluat în limba română din greaca veche prin filieră franceză, semnifica, în concepţia lui Hipocrat din Kos (460 377 î.Hr.), fluidul sau umoarea (sânge, flegmă, bila galbenă, bila neagră). Dezechilibrul dintre aceste patru umori ar sta la baza multor boli, inclusiv psihice – considera „părintele medicinei”. Echilibrul umorilor ar produce starea de bine. Cu timpul, cuvântul „umor” a început să fie utilizat pentru a desemna starea de bine în care se găseşte o persoană şi cuvântul „umorist” pentru a caracteriza persoanele care au abilitatea de a i binedispune pe ceilalţi. Termenul „umor” a devenit o „umbrelă” care acoperă sensul mai multor cuvinte (râs, veselie, bucurie, glumă etc.).
Răspunsul la întrebarea ce este umorul depinde de perspectiva din care îl abordăm. În ştiinţele comunicării, umorul este considerat „orice mesaj – transmis prin acţiune, vorbire, scris, muzică sau imagine – cu intenţia de a produce zâmbetul sau râsul” (Bremmer, Roodenburg, 1997, apud Panaitescu, 2003, p. 27). În estetică, se face distincţie între umor şi comic, care este „întotdeauna o impostură demascată şi făcută, odată cu aceasta, neprimejdioasă. Umoristicul este şi el o demascare, dar una care ajunge să descopere valoarea înaltă sub aparenţele umile sau stângace care o ascund. Râdem în ambele împrejurări, dar în primul caz pentru a pedepsi şi în al doilea caz pentru a recupera” (Vianu, 1934/1965, p. 369).
Umorul în viaţa de zi cu zi
Cercetările psihosociologice au arătat că umorul are un rol important în relaţiile interpersonale, facilitează autodezvăluirea, detensionează conflictele. Utilizarea judicioasă a umorului facilitează iniţierea interacţiunilor sociale, promovează suportul social. Simţul umorului corelează pozitiv cu satisfacţia maritală (Yip, Martin, 2006, p. 1203). Mai mult, umorul – în perspectiva evoluţionistă – ne a asigurat supravieţuirea ca specie. Matthew M. Hurley, Daniel C. Dennett şi Reginald B. Adams au emis această ipoteză într o carte devenită clasică în domeniu: „Umorul este o parte a mecanismului emoţional care stimulează procesul de păstrare a integrităţii datelor de cunoaştere în reprezentarea noastră mentală. Acest proces asigură reducerea probabilităţii deducţiilor false şi greşelilor fatale. Fără o astfel de caracteristică, un agent cognitiv la fel de complex ca noi ar fi practic condamnat la o dispariţie rapidă” (Hurley et al., 2011, p. 290).
Unele cercetări au adus în discuţie rolul umorului în selecţia sexuală. Nu este un secret că atât bărbaţii, cât şi femeile preferă să intre în relaţii intime cu persoanele care au un simţ al umorului dezvoltat. Interesant este ce au dezvăluit aceste cercetări: bărbaţii apreciază la partenerele lor capacitatea de receptare a umorului, în timp ce femeile valorizează în egală măsură producerea şi receptarea umorului. Se poate spune că, raportat la gen, preferinţa pentru umor funcţionează diferit: bărbaţii caută să impresioneze partenerele prin glume de bună calitate.
Femeile sunt bune evaluatoare ale umorului. Râd, zâmbesc, se înveselesc. Devin şi mai atractive. Când femeile râd zgomotos la glumele făcute de un bărbat cu care discută, ele îşi arată nu numai admiraţia pentru inteligenţa interlocutorului – umorul este un bun predictor al inteligenţei generale şi verbale, al creativităţii (Greengross, Miller, 2011, p. 188) –, dar şi disponibilitatea de a intra într o relaţie intimă cu acesta. Bărbaţii care şi au cultivat simţul umorului au mai mult succes în relaţiile sexuale. Într un studiu în care au fost incluşi 400 de studenţi, cu media de vârstă de 29,6 ani (200 de studente şi 200 de studenţi), înscrişi la cursurile de psihologie de la University of New Mexico (SUA), profesorii Gil Greengross şi Geoffrey Miller (2011, p. 192) au constatat că inteligenţa verbală şi abilitatea de a produce umor au la bărbaţi un rol mai important decât la femei în atracţia partenerelor/partenerilor în relaţii intime. În aceasta ar consta rolul umorului în selecţia sexuală.
Unorul ca temă de reflecţie filozofică şi psihologică
Jean-Marc Defays este de părere că în filozofie problema râsului a fost una crucială: „De la Socrate până la Jankélécitch, trecând pe la René Descartes şi Immanuel Kant, rari sunt cei care nu au fost tentaţi să limpezească statutul sau funcţionarea râsului” (Defays, 1996/2005, p. 18). Umorul, declanşator al râsului, de-a lungul secolelor a fost deopotrivă elogiat şi blamat, dar şi contrapus „seriosului”. Platon nota că râsul este nedemn pentru oamenii liberi, pentru nobili şi pentru societate. Doar sclavilor, nebunilor, proştilor şi bufonilor li se îngăduie să râdă. „Sub pretextul că Iisus nu râde niciodată” – spune Jean-Marc Defays (1996/2005, p. 19) – părinţii Bisericii au dezvoltat o concepţie diabolică asupra râsului. Seriosul semnifică gravitatea, implicarea, adeziunea: alungă râsul. Dar râsul înseamnă şi bucuria vieţii, şi solidaritatea umană. Nu râdem când suntem singuri, totdeauna râdem cu cineva.
Din perspectiva esteticii, Tudor Vianu teoretizează: „Comicul este totdeauna o impostură demascată şi făcută, o dată cu aceasta, neprimejdioasă. Umoristicul este şi el o demascare, dar una care ajunge să descopere valoare înaltă sub aparenţele umile sau stângace care o ascund. Râdem în ambele împrejurări, dar în primul caz pentru a pedepsi şi în cel de-al doilea pentru a răscumpăra” (Vianu, 1934/1965, p. 369). Din punctul de vedere al lui Jean-Marc Defays, umorul este o specie a comicului, înţeles ca „termen generic pentru toate fenomenele verbale sau nonverbale care au proprietatea de a provoca râsul” (Defays, 1996/2005, p. 9).
În sens strict psihologic, umorul este o caracteristică a personalităţii, o dispoziţie afectivă care se exprimă printr-o tonalitate agreabilă sau dezagreabilă (umor negru). „Umorul se încadrează şi în categoria sentimentelor şi emoţiilor estetice, şi în rândul trăsăturilor de caracter evidente la unele persoane ca înclinare spre glume şi ironii care se ascund sub o înfăţişare serioasă” (Şchiopu, 1997, p. 711).
___________________________________
Bibliografie
Bass, Bernard M., Avolio, Bruce J. (1994). Improving Organizational Effectiveness through Transformational Leadership. Beverly Hill, CA, Sage.
Berger, Arthur A. (1987). „Humor: An introduction”, American Behavioral Scientist, 30, 1, pp. 6 16.
Bremmer, Jean, Roodenburg, Herman (1997). A Cultural History of Humor: From Antiquity to the Present Day. Cambridge, Polity Press.
Cantor, Joanne R., Venus, Patt (1983). „The effect of humor recall of a radio advertisement”, Journal of Broadcasting, 24, 13-22.
Defays, Jean-Marc [1996] (2005). Comicul. Principii, procedee, desfăşurare. Iaşi, Editura Institutul European.
Greengross, Gil, Miller, Geoffrey (2011), „Humor ability reveals intelligence, predicts mating success, and is higher in males”, Intelligence, 39, 4, pp. 188 192.
Gruner, Charles R. (1997). The Game of Humor. A Comprehensive Theory of Why We Laugh. New Brunswick, NJ, Transaction Publishers.
Hurley, Matthew M., Dennett, Daniel C., Adams, Reginald B.(2011). Inside Jokes: Using Humor to Reverse Engineer the Mind. Cambridge, MA, MIT Press.
Kilbourne, Edwin D. (1996). „Humor in Science”, Proceedings of the American Philosophical Society, 140, 3, pp. 338-349.
Panaitescu, Val (2003). Humorul. Sinteză istorico teoretică (2 vol.). Iaşi, Editura Polirom.
Markiewicz, Dorothy (1974). „Effects of humor on persuasion”, Sociometry, 37, 3, pp. 407-422.
Nilsen, Alleen P. (1999). Living Language: Reading, Thinking, and Writing. Boston, Allyn and Bacon.
O’Quin, Karen, Aronoff, Joel. (1981). „Humor as a technique of social influence”, Social Psychology Quarterly, 44, 4, pp. 349-357.
Raskin, Victor (1985). Semantic Mechanism of Humor. Boston, D. Reider.
Sullivan, Luke [1998] (2004). Hei, Whipple, încearcă şi asta. Un ghid pentru a crea reclame de excepţie. Bucureşti, Editura Brandbuilders.
Stefanic-Allmayer, Karl [1965] (1970). 33 de principii de conducere a întreprinderii. Bucureşti: Editura Politică.
Şchiopu, Ursula (1997). „Umor”, în U. Şchiopu (coord.), Dicţionar de psihologie (p. 711). Bucureşti, Editura Babel.
Vianu, Tudor [1934] (1965). Estetica. Bucureşti, Editura pentru Literatură.
Yip, Jeremy A., Martin, Rod A. (2006). „Sense of humor, emotional intelligence, and social, competence”, Journal of Research in Personality, 40, 6, pp. 1202 1208.
Adauga comentariu