Politică

Pripas. O poveste pentru copii de toate vârstele

pripasu-460x115Când am coborât să cumpăr lapte, fusese binişor după ora prânzului. După ce am păţit-o însă, aveam să-mi amintesc mereu ştiutele versuri din poeziaScrisoare de la Muselim Selo: „Şi n-avu loc, cât larg era / Decât în piept la mine“. Mă rog… cer îngăduinţă şi păstrez proporţia: eroul lui Coşbuc vorbea despre un glonte de moarte, eu de cu totul altceva care, plin de viaţă, în cele din urmă, tot undeva în piept avea să mi se cuibărească… Dar, să nu mă pripesc.
Întâlnirea

El fusese părăsit acolo de cu noapte şi fetele de la magazin mi-au confirmat apoi bănuiala. L-am observat abia când era să-l calc. Am păşit peste el, larg, dezechilibrându-mă, însă l-am lăsat să mişune în continuare printre picioarele cumpărătorilor ce forfoteau dinaintea intrării, ticsind portbagajele automobilelor, ca în ajun de Sfântul Nicolae. N-aveam eu nevoie de el tocmai acum. Aveam de făcut multe drumuri prin ţară chiar în zilele ce urmau şi, argument suprem, încă era prea mic: cam cât un caltaboş scurt şi anemic. În plus, toţi semenii lui – pe care îi îngrijisem pe rând, având căsuţă personală nu departe de intrarea în scară – îmi fuseseră otrăviţi. Mi-am cumpărat laptele şi, părăsind magazinul, l-am zărit iar. Am trecut de el indiferent, zâmbind totuşi la vederea codiţei cât un degetar, semeţită optimist. Acum încep să cred că de la acel zâmbet mi s-a tras… „Careva tot îl va lua până deseară“ – mi-am liniştit eu conştiinţa şi am păşit hotărât înainte.

O luptă pierdută, câștigată de ambii „combatanți“

După nici zece metri însă, mama mea – nonagenară, gata oricând de o plimbare – m-a atenţionat: „Vezi că s-a luat după tine!“ M-am întors puţin, atât cât să-l prind în coada ochiului, şi, atent să nu stabilesc vreo cât de mică legătură vizuală – ştiam că-mi putea fi fatal!, am grăbit mersul. „Se ţine de tine… Fuge!… E la picioarele tale!“ a răsunat iar vocea mamei şi, coborându-mi privirea, m-am oprit. S-a oprit şi el undeva sub maleola dreaptă şi, brusc liniştit, s-a culcat. Ce mai… umblam cu câinele „la picior“. Dar nu m-am lăsat: ce-o fi, o fi!… Am plecat iar, şi mai grăbit, trecând peste ruşinea care-şi cam începea lucrarea. Am intrat în scară, am prins să urc treptele, câte două odată, convins că, deşi cu uşa larg deschisă, pragul îşi va spune cuvântul teritorial. Nimic… M-am oprit la etaj şi o clipă mi-a fost de ajuns ca să-i văd neabătuta caznă: urcase două trepte. Se opintea la a treia care îi ajungea la subţiori şi, fiindcă puterile îl cam lăsau, a prins să scheaune de ţi se rupea inima. Ţipa ca bătut şi nu se lăsa. Picioruşele dindărăt lunecau în gol, în vreme ce din gâtul întins spre măruntul lui văzduh, ieşea vaierul reproşului. S-a răsturnat pe spate, mârâind, dar nu s-a dat bătut. O nouă încercare, alte strigăte şi altă cădere. Era clar că mă cam sfădea şi am coborât. Am păşit însă peste el, încercându-i fidelitatea: dacă vine după mine, şansele-mi vor fi nule… Şi a venit. În curte, ostenit de atâta strădanie, a mai slăbit mersul. A fost destul ca una dintre mâţele uriaşe şi bine hrănite ale vecinei să vadă în el prada: un şoarece ceva mai mare… Şi m-am pomenit cu el în palmă.

Cu un nou nou-născut

L-am cazat iniţial în hol, într-o găletuşă goală, rămasă de la smântână. Săturat cu lapte cald, a adormit buştean. Lui i se sfârşiseră grijile… L-am fotografiat şi am trimis imaginea multor prieteni, însoţind-o cu întreaga poveste. Nădăjduiam să-i găsesc un stăpân…Noaptea a trecut aşa cum bănuiam: plâns de foame cam la 2-3 ore, urmat de „alăptare“, schimbarea aşternutului ud şi iarăşi somn. Iar dimineaţa, cu năsucul umed – semn de câinească prosperitate – a urmat explorarea casei şi joaca cu coada. Primisem un cadou potrivit de Sfântul Nicolae.

Când stăpânul și slujitorul sunt una

Dar, cum dar din dar se face, până la urmă, Pripas – căci aşa l-am botezat – a fost adoptat cu mare bucurie de Selena şi Natalia, cele două surori (totalizând 19 …anişori) care, departe de a-i fi stăpâne, îl vor sluji. Aşa cum va face şi el, fără îndoială, căci el este câine şi numai aşa poate.

Autor: Nicolae R. Dărămuş

Sursa: Kmkz.ro

Abonează-te la newsletter