Cică n-aveam încotro, aşa am cumpărat, de fapt, bunăvoinţa Washingtonului. La fel ni s-a spus când a izbucnit scandalul fregatelor luate de la fier vechi la preţ de capodopere ale tehnicii militare. Vezi, Doamne, altfel nu eram destul de simpatici la Londra. Trebuia să-şi ia şi englezii “tainul”… Un mizilic, de altfel, în comparaţie cu privatizările din energie… Vânzarea Petrom ar fi fost o condiţie a aderării României la Uniunea Europeană. A mărturisit-o chiar preşedintele OMV, Wolfgang Ruttenstorfen.
Cu asemenea prieteni, chiar nu mai are rost să ne temem de duşmani. Ce să ne facă mai mult? Prost nu e însă cine cere, prost e cine dă. Prost sau ticălos. Fiindcă în spatele tuturor contractelor dezastuoase pentru România s-au ascuns comisioane uriaşe. Să revenim o clipă la cazul Bechtel.
Pentru a negocia cele mai păguboase clauze din jurisprudenţa noastră comercială, Ministerul Transporturilor a apelat la o firmă privată (şi obscură) de avocatură. Care a încasat rapid o “primă de success” în valoare de multe milioane de dolari. S-a întors, oare, statul român împotriva imbecililor care au girat (pe bani grei) un jaf cu acte în regulă? Da de unde! Nu-i nevoie, nu ne cere FMI-ul aşa ceva… Or, la Bucureşti, doar ce vrea FMI-ul pare să conteze. Acum ne obligă, iată, la alte privatizări controversate: CFR Marfă, Poşta Română, Oltchim… Guvernanţii noştri dau neputincioşi din umeri. De parcă e de la sine înţeles că sintagma “stat suveran” din Constituţie a devenit, de mult, o gogoriţă.
Un banc din “epoca de aur” descria astfel comerţul nostru cu URSS-ul: “ruşii ne iau grâul şi noi le dăm în schimb uraniul”. Se pare că între timp am reuşit o afacere şi mai bună: ne-am vândut suveranitatea, ca să avem bani de şpagi pentru Occidemt. Şi, desigur, pentru câţiva şmecheri autohtoni.