Analize și opinii Politică

Pericolul unificării fiscale în Europa

Uniunea Europeană este în momentul de faţă în pragul unor transformări fundamentale. Criza datoriei publice, izbucnită în Grecia şi transmisă cu repeziciune în Portugalia, Spania, Italia şi Irlanda, ameninţă stabilitatea monedei euro şi riscă să ducă la dezintegrarea uniunii monetare europene. În aceste condiţii, unii oficiali europeni şi unii analişti solicită aprofundarea integrării europene într-o nouă direcţie considerată până în prezent o prerogativă suverană a Statelor Membre: politica fiscală.

Sistemul instituţional creat de Tratatul de la Maastricht, dezvoltat prin tratatele ulterioare şi unificat prin Tratatul de la Lisabona, intrat în vigoare în decembrie 2009, împarte puterea de decizie în Uniunea Europeană pe două paliere : unul comunitar, constând din competenţe cedate organismelor unionale şi exercitate exclusiv de către acestea conform principiilor proporţionalităţii şi subsidiarităţii, şi unul inter-guvernamental, constând din competenţe rămase oficial în sfera suveranităţii statelor membre, dar pe care guvernele naţionale le împart – mai mult sau mai puţin şi de la un caz la altul – cu organismele unionale. În categoria competenţelor exclusive ale Uniunii Europene intră politica antitrust şi de reglementare a pieţei comune, politica comercială şi vamală şi – în cazul statelor membre ale uniunii monetare europene – politica monetară. În categoria competenţelor partajate între Statele Membre şi Uniune, intră politica de transport, politica de mediu, protecţia consumatorului, mai nou chiar politica externă ş.a.m.d.

În ceea ce priveşte politica fiscală, toate tratatele europene o definesc implicit ca o competenţă exclusivă a Statelor Membre, însă anumite elemente ale politicii fiscale intră în sfera competenţelor partajate. Deşi Uniunea Europeană nu are puterea de a taxa şi cea mai mare parte a veniturilor sale provine din contribuţiile bugetare directe ale Statelor Membre, actualmente plafonate la 1,24% din PNB, ea beneficiază de o parte din taxele vamale colectate pe bunurile importate pe piaţa comună şi primeşte o proporţie din taxa pe valoare adăugată (TVA). Însă zona în care politica fiscală prezintă cele mai importante aspecte de competenţă partajată este politica bugetară şi datoria publică. Astfel, conform Pactului de Stabilitate şi de Creştere, adoptat în vederea instituirii unei politici monetare comune, Statele Membre sunt obligate să păstreze un deficit bugetar de maxim 3% din PIB, iar nivelul datoriei publice nu trebuie să depăşească 60% din PIB.

Criza cu care se confruntă euro în momentul de faţă este tocmai consecinţa nerespectării acestor plafoane privind îndatorarea Statelor Membre. Mai întâi Franţa, apoi Italia şi chiar Germania, iar după declanşarea crizei economice din 2008 Grecia (care a reuşit să ascundă încă de la intrarea în zona euro starea reală a finanţelor sale publice), Spania, Portugalia, Irlanda şi alte state europene au încălcat prevederile Pactului de Stabilitate, periclitând independenţa Băncii Centrale Europene (BCE) şi subminând stabilitatea monedei euro.

Situaţia la care s-a ajuns în acest moment este critică. Independenţa BCE a fost de facto suspendată după ce, în data de 10 mai, instituţia monetară din Frankfurt a început să achiziţioneze direct titluri de stat emise de guvernele cele mai îndatorate din zona din euro, venind astfel în sprijinul giganticului pachet în valoare de 750 de miliarde de euro adoptat de Eurogrup, Ecofin şi FMI pentru a stopa contagiunea crizei datoriei publice în zona euro, după ce cu numai o săptămână mai înainte miniştrii de finanţe ai zonei euro adoptaseră un pachet de ajutor de 110 miliarde de euro doar pentru a menţine pe linia de plutire Guvernul de la Atena. Cursul de schimb al euro faţă de dolar a atins cel mai scăzut nivel din ultimii patru ani şi continuă să se deprecieze, pieţele financiare anticipând o devalorizare a monedei unice europene pentru a uşura situaţia fiscală a celor mai îndatorate state din zona euro.

În aceste condiţii, Comisia Europeană, sprijinită de Germania şi de alte State Membre, propune adoptarea unor măsuri pentru unificarea politicii fiscale în Uniunea Europeană. În opinia Comisiei şi a multor analişti, criza cu care se confruntă zona euro în momentul de faţă este rezultatul unei politici monetare comune în absenţa unei politici fiscale comune. Într-adevăr, distribuţia inegală a datoriei publice între statele membre ale uniunii monetare poate fi responsabilă pentru acutizarea crizei datoriei suverane, însă cauza fundamentală a acesteia este încălcarea regulilor de disciplină fiscală înscrise în Pactul de Stabilitate. Căci o politică monetară comună poate funcţiona fără probleme în absenţa unei politici fiscale comune atât timp cât BCE nu este forţată să sacrifice euro pentru a salva de la faliment Statele Membre supraîndatorate.

Criza la care asităm în prezent nu este consecinţa absenţei unei politici fiscale comune în UE, ci rezultatul erodării cadrului instituţional creat la Maastricht. Mai întâi Statele Membre au încălcat limitele explicite privind nivelul îndatorării ; apoi, când situaţia a devenit nesustenabilă ca urmare a creşterii cheltuielile publice pentru salvarea de la faliment a băncilor sau pentru programe anti-criză keynesiste, liderii europeni au decis să sară în ajutorul Statelor Membre care riscau o intrare în incapacitate de plată, alimentând astfel un lanţ al hazardului moral la nivel guvernal care a sfârşit prin a pune sub semnul întrebării viabilitatea monedei euro.

Deocamdată, măsurile de unificare fiscală propuse de Comisia Europeană vizează doar supervizarea bugetelor Statelor Membre de către organismele europene, înăsprirea sancţiunilor pentru acele State Membre care nu respectă limitele de îndatorare şi întărirea competeţelor Uniunii în materie de „dirijare strategică” a dezvoltării economice. Ele au ca scop restaurarea disciplinei fiscale, dar în acelaşi timp ele echivalează cu o schimbare radicală a statutului politicii fiscale în Uniunea Europeană. Dintr-o competenţă exclusivă a Statelor Membre aceasta va deveni, în mod oficial şi în sensul deplin al cuvântului, o competenţă partajată, creându-se astfel condiţiile unei centralizări a fiscalităţii în mâinile birocraţiei de la Bruxelles.

Federaliştii europeni, printre care se numără şi Herman van Rompuy, noul preşedinte al Consiliului European, conform Tratatului de la Lisabona, susţin de multă vreme eliminarea suveranităţii fiscale a Statelor Membre şi acordarea puterii de a taxa Uniunii. În opinia lor, această evoluţie ar fi o încununare fericită a proiectului european şi ar consolida Uniunea Europeană ca un actor major pe scena mondială. Însă oricât de mari ar fi câştigurile geostrategice al centralizării fiscale în Europa pentru elita de la Bruxelles, pentru cetăţenii europeni acest lucru nu va însemna decât decât taxe mai mari şi politici publice mai iresponsabile.

Centralizarea fiscalităţii ar însemna sfârşitul competiţiei fiscale în Europa şi, odată cu aceasta, o reducere semnificativă a libertăţii individuale. Căci, deşi o parte din taxe vor fi colectate în continuare la nivel naţional şi local, indiferent de modelul federal ales pentru Uniunea Europeană, categoriile principale de impozite permanente şi politicile de reglementare în domeniile cele mai importante vor fi repede acaparate de birocraţia de la Bruxelles, aşa cum o dovedeşte experienţa Statelor Unite, un alt stat federal care a plecat – în cu totul alte condiţii istorice, ce-i drept, şi cu o dezvoltare mult mai lentă – de la începuturile modeste ale unui proiect confederal.

În cazul în care Uniunea Europeană va obţine puterea de a taxa direct cetăţenii europeni, contribuabilii şi companiile de pe continent nu vor mai putea vota cu picioarele, penalizând guvernele corupte sau cu o fiscalitate excesiva şi răsplătind guvernele prietenoase cu mediul de afaceri. Aşa cum a dovedit-o „revoluţia cotei unice” în Europa Centrală şi de Est, competiţia fiscală este o realitate care lucrează în avantajul dezvoltării economice acolo unde aceasta este permisă să existe. Competiţia produce stimulente pentru un comportament responsabil, încurajează eficienţa şi promovează inovaţia. La nivelul statelor, ea încurajează buna guvernare.

Creşterea poverii fiscale va fi cel mai probabil efect al abolirii competiţiei fiscale în Europa. În acelaşi timp, centralizarea fiscală va consolida autonomia birocraţiei de la Bruxelles vizavi de doleanţe cetăţenilor europeni şi, prin urmare, va adânci şi mai mult mult-discutatul „deficit democratic” al Uniunii Europene. Beneficiind de surse de venit directe, birocraţia europeană – opacă şi îndepărtată de cetăţeanul de rând – va fi încă şi mai puţin responsivă la nevoile reale ale europenilor, iar acestora le va fi încă şi mai greu să tragă la răspundere oamenii care decid în locul lor tot mai multe chestiuni din tot mai multe domenii.

Transpusă în conceptele economistului Albert O. Hirschman, centralizarea fiscală va diminua drastic atât opţiunea „voice” cât şi opţiunea „exit” pentru marea masă a cetăţenilor europeni. Din acest motiv, orice măsură privind unificarea fiscală în UE trebuie privită cu suspiciune şi analizată cu atenţie. Există în România – şi asta pe bună dreptate – o neîncredere profundă în elita politica autohtonă, care alimentează speranţe supradimensionate vizavi de birocraţia de la Bruxelles. Însă o societate prosperă nu apare ca urmare a unui plan pus în practică prin decrete de către o elită luminată, ci este rezultatul unui sistem instituţional care lasă indivizilor cea mai mare libertate pentru a-şi dezvolta în mod paşnic talentele şi capacităţile. Competiţia fiscală reprezintă una dintre cele mai importante garanţii pentru o Europă liberă şi prosperă. Dorinţa unei elite politice şi birocratice de a avea mai multă putere pe tabla de şah a lumii nu trebuie să se facă cu preţul instituirii unui distant Leviathan suprastatal.

Articolul a fost publicat iniţial în Forbes România, mai 2010.

Bogdan C. Enache
sursa: ecol.ro

Abonează-te la newsletter