“Totdeauna băncile câştigă!”. Am auzit această sintagmă de multe ori – adesea rostită cu năduf – de către românii care au simţit, pe drept cuvânt, că instituţiile de credit se află pe poziţii de forţă în raport cu propriii lor clienţi. Adevărul este că în toate timpurile creditorii au avut un ascendent în faţa debitorilor. Ce ne facem, însă, că şi băncile au probleme în faţa creditorilor lor, fie ei bănci-mamă cu probleme acasă, instituţii similare din piaţa interbancară care se feresc să îşi extindă expunerea şi deponenţi îngrijoraţi de siguranţa economiilor lor.
Contrar consensului, băncile nu câştigă totdeauna. În România, creditarea cu buletinul şi finanţarea balonului imobiliar au echivalat cu distrugeri de capital, iar băncile acum trebuie să finanţeze prin pasive (scumpe) nişte active care pot fi recuperate în mică măsură sau, în unele cazuri, deloc. Cu alte cuvinte, când creditorul – alt actor financiar sau un deponent – vine la uşa băncii pentru a solicita banii, banca ar putea spune: “Îmi pare rău! Banii tăi sunt în terenul lui X care nu se va revinde niciodată, sunt în dezvoltarea imobiliară a lui Y care a rămas în stadiul de fundaţie, sunt în lanţul de magazine Z care este în insolvenţă şi de unde a cumpărat pe credit luat tot de la noi cetăţeanul …lescu care nici el nu poate da banii înapoi… Ar mai fi creditul ipotecar al lui …leanu pentru un apartament de două camere în Balta Albă, dar şi de acolo nu credem că mai recuperăm mai mult de jumătate din sumă.”
Când nu poţi da socoteală în faţa creditorilor, eşti un pierzător. Băncile româneşti nu câştigă – aşa cum spun oamenii – şi, după ce au dat atâtea credite proaste, nu ar putea rezista la judecata pieţei. Sintagma “sistem bancar solid”, lansată de establishment pe fondul stresului financiar din toamna anului 2008, nu am preluat-o decât cu ghilimele şi într-un registru ironic. Pentru că numai solid nu poate fi un conglomerat de bănci cu surse de finanţare volatile, cu debitori îndoielnici, cu reputaţie precară între clienţi, şi cu o mulţime de active greu de recuperat şi aflate sub incidenţa unor garanţii imobiliare supraevaluate.
Acumulând pe bilanţuri active de zeci de miliarde de euro, peste capacitatea organică a economiei româneşti de a asuma datorie, acum băncile sunt în dificultate în a aduna lichidităţile necesare finanţării pe parte de pasive şi pentru a onora plăţile în faţa unor creditori. Probabil, coborând mai adânc, problema este de solvabilitate, în măsura în care creditele neperformante reprezentau 15,88% la nivelul lunii martie, potrivit ultimei statistici publicate de BNR.
Pentru a nu se sufoca – de la declanşarea crizei – sistemul bancar a tipărit bani. 60 de miliarde lei au apărut în sistemul financiar românesc, nici până astăzi nu ne-am lămurit în contul a ce, întrucât activitatea economică nu s-a intensificat, investitorii străini nu au dat buzna, iar creditarea nu s-a relansat. Cu toată această inflaţie de lei, se pare că sistemul tot nu se descurcă.
Că este un stres pentru bănci se vede din operaţiunile repo prin care BNR injectează lichiditate pentru câte o săptămână în instituţiile de credit care apelează la respectiva facilitate. Dacă în primele luni ale anului stocul rulat săptămânal era de şase miliarde lei, pe nesimţite, acesta a ajuns la opt miliarde lei, pentru ca săptămâna trecută să consemnăm un record de 13,85 miliarde lei. Şi luni, suma solicitată de nouă bănci la BNR s-a ridicat la 11,97 miliarde lei, dublu faţă de necesarul de la începutul anului.
Guvernatorul Băncii Naţionale, Mugur Isărescu, a dat asigurări într-o conferinţă de presă miercurea trecută că aceste operaţiuni de piaţă sunt normale, fiind o funcţie a băncii centrale aceea de a acorda lichiditate. Rămâne întrebarea în ce măsură, însă, acest apel săptămânal nu reflectă o problemă structurală. I-am adresat o întrebare în acest sens la începutul lunii mai domnului Isărescu, într-o conferinţă de presă. Răspunsul de atunci: Problema este una de distribuţie neregulată a lichidităţii în sistem, iar BNR doar compensează această asimetrie prin operaţiuni de piaţă săptămânale, reversibile şi în baza unor colaterale solide. Este o alternativă la reducerea rezervelor minime obligatorii în lei, a mai spus guvernatorul.
Au mai trecut două luni de zile şi diagnosticul Băncii Naţionale s-a schimbat. “Deficitul de lichiditate a devenit structural şi acum trebuie să constatăm în ce măsură el se permanentizează, dacă nu este unul temporar”, a declarat săptămâna trecută Mugur Isărescu. Tensiunile din plan extern, relaţiile interne dintre bănci unde există limitări în expunerea pe piaţa interbancară şi efectuarea unor plăţi în contul datoriei publice s-a reflectat în creşterea numărului de bănci care au apelat la facilitatea de finanţare a BNR şi a volumului solicitat. Dacă până atunci era o simplă asimetrie a distribuirii lichidităţii în sistem, semn al unei funcţionări imperfecte a pieţei, acum este un deficit de lichiditate, consecinţă a unei dependenţe mult prea ridicate faţă de băncile-mamă.
BNR vine, aşadar, să umple acest gol prin injecţiile săptămânale de lichiditate. Dacă banca centrală poate face acest lucru la lei, unde oricând este capabilă să creeze abundenţă, nu acelaşi lucru se întâmplă la euro. Având cea mai mare parte a activelor pe termen lung denominate în euro, băncile au dificultăţi de finanţare pe partea de pasive. L-am întrebat pe domnul Isărescu dacă nu cumva dobânzile mai ridicate la euro, cu două puncte procentuale peste dobânda-cheie a Băncii Centrale Europene, nu exprimă mai bine costul real al banilor în România.
Şi guvernatorului BNR i se pare că există o “fractură” între diferenţialul dobânzii la depozite faţă de dobânda-cheie pe cele două monede, consecinţă a aceleiaşi dependenţe – dovedită vulnerabilitate – faţă de băncile-mamă. Competiţia acerbă pe resursele limitate de euro ale unei populaţii care economiseşte din greu se vede în dobânzi, iar “această escaladare este periculoasă”, spune Isărescu. Mai mult decât atât, poate părea suspectă. “Am rugat direcţia de supraveghere să ia pe rând fiecare bancă ce face promovări din acestea… – am văzut promovări cu 5% în euro – şi să-i întrebe unde speră domniile lor că-şi vor plasa aceste pasive, aceste resurse. În ce tipuri de credite şi cât de performante se vor dovedi aceste credite, mai ales că în trecut multe dintre ele nu au fost performante”, a declarat şeful BNR.
Deficitul de lichiditate exprimat în apelul tot mai ridicat la facilitatea de finanţare în lei a băncii centrale, dar şi existenţa unui premium la dobânzile pentru depozitele în euro reflectă, însă, mai degrabă – spunem noi – un impas mult mai adânc al sistemului bancar românesc. Problema reală este de solvabilitate. Nivelul de peste 15% al creditelor neperformante, îngheţul imobiliar, insolvenţa unor debitori mari, colapsul clasei aspiraţionale care s-a avântat la datorii în anii de “boom” şi acum nu are de unde da banii înapoi, ne spun, deopotrivă, nu numai că băncile nu câştigă întotdeauna, dar că, în România, ca şi aiurea în lume, acestea au dificultăţi în a rămâne în picioare. Aici răspunsul perfuziilor de lichiditate este probabil greşit, după cum reducerea rezervelor minime obligatorii la lei, preconizată în paşi mici de BNR, nu ar favoriza decât un faliment selectiv între diferitele categorii de creditori.
Adrian Panaite
sursa: curierulnational.ro
Adauga comentariu